Din dragoste divină, un “El” și-o “Ea” de mână;
“El” plămădit bărbat, ce știe el să facă?
E singur, în genunchi, cu brațele-mpreună
Se roagă, cere, urlă, nu știe cum să tacă.

Din dragoste divină, un “El” și-o “Ea” de mână;
“Ea” s-a născut femeie, ce știe ea să facă?
Să-i nască, să-l iubească, cu grija să îi pună
Un scop în viață, suflet, pe numele-i să treacă.

“Ea” s-a născut femeie din coastă inutilă,
“El” plămădit din praful unui destin aparte,
Miroase-a Dumnezeu privind spre “Ei” cu milă,
Se mutilează-n cioburi de vorbe goale, sparte..

E dragoste și ură, e ploaie cu păcat,
Cu fulgere de smoală se rupe Ceru-n două,
Se scurge Iadul negru când ceea ce-a fost dat
Să fie armonie, se-mparte-n cercuri.. nouă.

Un Dante-și freacă-acid condeiul pe hârtie,
Își screme geniu-n crampe cu miros de păcat,
Își scuipă-n palme-a faimă, a dornic e să scrie
De Rai, de Iad, de oameni se simte inspirat..

Suntem verigi tăioase pe firele de viață,
Și rupem scopul nostru așa cum ne-a fost dat,
Ascundem lacrimi triste cu zâmbete pe față
Săpate de orgolii, „Noi” singuri ne-am trădat..