La 1.60 m, cu indulgență, întrebarea firească nu poate veni decât natural «Dar cum de?!?« Răspunsul meu vine, de fiecare data, la fel de natural: “N-am aflat nici până astăzi, dar aș putea trasa niște linii generale care ar putea să te ajute să ajungi acolo”.

Nu am nici cea mai vagă idee de ce am fost recrutată, nu mi-am dorit, nu am visat nicio secundă, am ajuns acolo prin prisma unui moment al cărui merit nu-mi aparține, însă știu că am fost recrutate nouă fete din peste șase sute și mai știu că mi-am împăturit bine toate diplomele de merit sau nemerit, le-am înlocuit cu mănuși de instalator și am spălat chiuvete, toalete cât pentru toată viața, și am făcut înconjurul lumii, și am realizat că tot ceea ce citisem despre religii, culturi, nu reprezintă nici măcar 20% din ceea ce este de fapt acolo, și am salvat vieți, si am văzut oameni murind sau intrând in supradoză și era să rămân în Kathmandu pentru totdeauna, cu avion, cu pasageri, cu tot..

O perioadă complicată, unul dintre puținele momente în viață pe care cumva le vezi fără ieșire și te refugiezi într-un mediu în care să-ți poți încărca bateriile ascuns de ochii lumii și să găsești o urmă de energie de care să te agăți. Așa a început.. Așa începe totul pentru fiecare, pentru că fiecare din noi trăiește atât rutina de zi cu zi, dar și povestea frumoasă sau mai puțin frumoasă care te mai scoate din ea…Nu voi intra în detalii, însă m-am refugiat două săptămâni la părinți. Stăteam în brațele mamei și la televizor era o emisiune cu 3 însoțitoare de zbor de la Blue Air; o uniformă impecabila, un machiaj ireproșabil, degajau o relaxare și o strălucire care erau completate atât de frumos de poveștile despre călătorii și mă gândeam “Ce viață! Oare cum o fi?”, neștiind faptul că Blue Air abia dacă asigură câteva layovere scurte și nici faptul că în mai puțin de o lună voi fi plecată din țară. Înapoi în București, un maldăr de CV-uri și interviuri pentru niște job-uri mai mult fictive și prost plătite, un spam pe Messenger „Qatar Airways recrutează”, total ignorat, un om minunat mult mai receptiv, aflat lângă mine la momentul potrivit, un “Știi că te duci, nu?”, un râs copios și un refuz categoric. După 2 zile m-a luat de acasă, m-a dus să-mi fac pozele, m-a dus la Hilton, unde avea loc recrutarea.. și am vrut să plec! O mulțime intimidantă de fete frumoase, de însoțitoare de zbor de la Tarom și Blue Air, multe îmbrăcate în costumele de zbor și cu troleul alunecând elegant după ele. Și totuși, niciuna dintre fetele care am fost recrutate nu am venit cu troleul alunecând elegant după noi. În Qatar au refuzat să ne spună care sunt criteriile de selecție, însă pot garanta faptul că modestia se numără printre ele, iar ceea ce caută ei se citește în privire, nu în coc, nu în eticheta costumului de pe tine.

Prima zi e loterie, o sală imensă de fete care viseaza la o viață glamorous, neștiind că toaletele nu se spală singure. Dai CV-ul, îți primești întrebarea, ești scanat și te duci acasă așteptând cu înfrigurare telefon.

Îl primești, felicitări: a 2-a zi te prezinți la testul de engleza, testul de cifre, testul de înălțime și interviul de grup.  Eu nu am îndeplinit criteriul de înălțime și mi-au spus “Sari!”. Recrutarea nu e matematica, înălțime, frumusețe și nu se bazează nici pe notele din teste, ci din nou.. este ceea ce se citește pe tine, prin tine. La interviul de grup au picat majoritatea. Dorința de a ieși în evidență în detrimental altuia, lipsa de empatie față de membrii grupului sau la nivel contextual, în funcție de subiectul care este dezbătut, lipsa de diplomație sau eleganță în abordarea unei conversații sau a unei dezbateri nu te pot aduce decât pe minus. Din nou, nu m-aș putea raporta la ceea ce caută pentru că nu cunosc si, foarte probabil, nu cunosc nici ei, mai ales în condițiile în care acum se recrutează în masă și, datorită erorilor de recrutare, multe fete (sau băieți) sunt trimise acasă în primele șase luni, însă pot garanta faptul că a fi însoțitor de zbor necesită un amestec de naturalețe, bun simț, modestie, educație, tărie de caracter și un nivel de cultură care să te salveze în situații critice, iar toate astea se citesc prin limbajul trupului, două fraze și modul în care privești, abordezi membrii grupului. Nu există un răspuns corect oricum pentru subiectul dezbătut.

Ziua a treia reprezintă interviul individual. Ai treizeci de minute în care tu vei fi subiectul principal, în care vorbești despre tine, în care ești scanat, în care convingi. Având patriotism în loc de măduvă, am luat totul ca pe o glumă iar în momentul în care gluma s-a îngroșat și lucrurile au devenit serioase, am ajuns la interviul final împinsă de la spate și plângând că eu nu plec din țară. Oamenii dragi aveau o influență teribilă asupra mea, așa că m-am lăsat purtată de val, m-am prezentat la interviu cu lacrimile-n barbă și o oarecare teamă că voi reuși, uitându-mă în altă direcție decât în ochii lor, mințind neconvingător despre cât de mult îmi place să călătoresc. «Și unde ai călătorit?« Puteam spune “Uite-aci, la munte..”? Nu, niscaiva adevăr pentru că mă trimisese BCR-ul la Moscova 3 zile și m-am agățat de povestea asta, încurcându-mă în minciuni și nepăsându-mi pentru că oricum făceam asta cumva mecanic si cu gledul trântit pe față cât să acopere orice mimică, până în momentul în care am fost oprită și mi s-a spus “Minți!”. M-am blocat.. “Tu nu vrei să pleci și nu-ți pasă de rezultat. Noi vedem entuziasmul fetelor care vin în fața noastră iar ție îți lipseste. De ce ești aici?” Pauză, ele așteptau un răspuns.. Moment umilitor în care am decis să reduc totul la adevăr. Le-am povestit pe scurt despre cum am ajuns acolo, despre faptul că eram doar în căutarea unui loc de muncă și “am aterizat” în fața lor prin pură întâmplare, despre faptul că nu aveam planificat să plec din țară, despre faptul că nu-mi doream asta și despre faptul că mai departe de Moscova, văzusem muntele care se află la cațiva kilometri depărtare de București. Una dintre fetele care recrutau, aceeași care mi-a spus să sar în condițiile în care nu am atins criteriul de înălțime, mi-a zis că nu-mi garantează faptul că voi fi recrutată, însă dacă se va întâmpla, să nu fac greșeala să refuz. Interviul meu s-a transformat în povestea ei; venea dintr-un oraș mic din Marea Britanie, a fost abandonată, exact în ziua nunții, de primul ei prieten cu care a avut o relație de mulți ani, a devenit rușinea familiei si tot ce și-a dorit a fost să plece. A aplicat de 8 ori pentru a fi însoțitor de zbor. Mi-a povestit faptul că a fost cea mai frumoasă experiență din viața ei, că și-a permis lucruri la care nu ar fi visat vreodată, ca a ajuns să-și susțină oamenii care au dat-o la o parte și, mai presus de orice, să fie pe cont propriu. A vorbit atât de frumos încât am plecat însuflețită de speranța că voi lua și dezamăgită de faptul că n-am încercat suficient. Mi s-a promis un răspuns după o lună, însă după două zile chiar ea mi-a trimis formularele de analiză, după trei zile am terminat analizele, după încă două zile aveam biletele de avion si încă două zile la dispoziție sa-mi fac bagajul.

Mi-am împachetat un strict necesar de haine fiind convinsă că mă întorc repede, niște cearșafuri, un maldăr de lacrimi si 1.000 $ puși de tatăl meu în buzunar cu mesajul “Eu nu-mi permit să te trimit să vezi lumea. Atât am, ia-i și du-te! Nu-ți place, noi suntem aici, te așteptăm iar pierderea mi-o asum.” Cu lacrimile în gât și cu o gașcă de fluturi în stomac, piept și refuzând să-mi părăsesc țara și oamenii, m-am trezit în avion, am aterizat în Qatar și am trăit cea mai frumoasă și controversată experiență din viața mea.

O cultura închisă, în afara locurilor amenajate pentru europeni, umeri acoperiți, fustă sub nivelul genunchiului, blugul nu exagerat de mulat, o căldură care te lovește în față, te arde, niște furtuni de nisip pe care le simți și pe cerul gurii, safari în deșert, prieteni de toate națiile, viață de club pentru că ăsta este mediul în care ajungi să te învârți și care te absoarbe ca o gaură neagră dacă nu ești atent, plaje amenajate în hoteluri, bronz constant, răsfăț pentru că acolo femeile sunt tratate ca niște lebede iar daca nu ești atentă, aparențele te absorb ca aceeași gaură neagră, o viață frumoasă dar care necesită un grad înalt de prudență pentru că nu ești al lor, pentru că ești altă cultură și ești lipsit de drepturi: Qatar.

O viață în care pleci în miez de noapte sau de zi de la fus orar +8 ca să aterizezi și să pleci, dupa 12 ore de odihnă, la fus orar -3, în care noțiunea de weekend nu există, în care nu mai știi ce înseamnă mic dejun, prânz, cină, în care trăiești mai mult în hoteluri dar nu de orice fel, ci de cinci stele, în care faci shopping, peste shopping, peste shopping pentru că, oricât ai economisi, nevoile si tentațiile există iar tu trebuie să simți că mai și trăiești, în care faci indigestii în Thailanda, Kochin, Karachi și alte destinații și e minunat, încerci lucruri pe care stomacul tău european nu le tolerează dar acum le cunoaște, în care astăzi îti porți cojocul în Oslo și mâine faci plajă în Seychelles, în care simți nevoia de o îmbrățișare, o vorbă caldă și te multumești cu o cană de ceai și un film, în care adormi cu lacrimile-n barbă de dorul celor dragi și ei nu află niciodată pentru că nu le spui să nu-i îngrijorezi, în care ți-e rău și nu este nimeni lângă tine, în care nu-ți dorești nimic mai mult decât să-ți vorbești limba, în care nu poți avea o relație normală pentru că musafirii trebuie să plece până în 10 pm, nu ai voie să dormi în afara clădirii, nu ai voie să ajungi în apartament după 3.30 am și timpul petrecut în Doha se rezumă la cateva zile pe lună.

O viață în care pleci la zbor neștiind ce te așteaptă, în care schimbi echipajul la fiecare zbor și rar se întamplă să zbori cu aceleași persoane, în care lucrezi cu un amestec de naționalități și culturi, în care zbori cu o medie de 250 pasageri pe zbor și nu toți ar trece testele de IQ sau stare psihică stabilă, lăsând la o parte amestecul incredibil de culturi, preconcepțiile aferente și problemele care pot degenera de aici, în care ai cazuri de diverși “purtători” și supradozele generate de presiune, de femei însărcinate, de epilepsii, de bătăi, de nașteri, morți la bord și altele asemănătoare, în care speli toalete, chiuvete, ștergi după alții și esti tratat ca un Neica-Nimeni, umilit iar faptul că ai 5 facultăți nu reprezintă nici zero barat, în care dacă nu ai înțelepciunea să întelegi faptul că poate nu toți au avut acces la educație, așa cum ai avut tu, ceea ce le justifică și comportamentul, s-ar putea să-ți aducă un raport care să te trimită acasă.

Nu este totul glamorous cum se crede, organele interne suferă la fiecare aterizare și decolare, sănătatea are de suferit însă tu nu știi asta pentru că ești prins de mirajul banilor, al vieții pline de o dezordine convenabilă, iar dacă totuși te numeri printre cei care nu vor să facă o carieră din asta și gândești pe termen scurt, riști să rămâi blocat. Este greu să te desprinzi de un robinet prin care curge o stare de confort.

De ce am plecat? Pentru că a fost o experiență frumoasă, nu un job, pentru că îmi iubesc țara și în ciuda dezamăgirii, cred în ea și pentru alte motive personale pe care o să le păstrez pentru mine.

Dar recomand cu tărie să încercați nu o data, ci de câte ori este necesar, pentru că este o chestiune de răbdare și timp. Mai nou, recrutări se fac lunar, multe fete aplică de zece ori și tot reușesc într-un final.

Cât despre Doha:

Succes!