E frig, e pustiu, ţi-ai pus mantia albă
A iernii fantomă-n  troienele sorţii,
Strigând că-i e frig plânge firul de iarbă,
Ecou-i se sparge de secera morţii.

Şi iată, e luptă-ntre cer şi pământ,
Iar fulgii puzderii nu ştiu un’ s-apuce,
De groază ei leagă un sfânt legământ,
Să cadă în cete, troiene năluce.

Şi alb este-n jur, și tot strălucește,
Şi vrăbii cochete de frig suspinând,
Ascunse-ntre crengi, cerşind la ferestre,
Zburlite se roaga, imploră plângând:

“Să vină căldura cu-al ei legământ
De soare, speranţă şi muguri de viaţă!”
Sfidează tristeţea afară zbierând,
Copii în concursuri de sănii pe gheaţă.