Te văd în depărtare, pe o bancă, zbârcit de ani, vopsit în cenușiu,
Cu vene adunate-n bici de vreascuri, uscat îți e copacul de trăiri,
Cu ochi de vară îți îndrepți privirea spre cerul înnorat de amintiri,
Nu mă mai simți dar tot mă ții de mână, cu suflet văruit în ruginiu.

E toamnă-acum, blestem de soare apus de-un veac în ani de văduvie,
Apusul sângerează dor de noi, cu iod de nuci îl ștergi, ți-e dor de mine,
Sunt doldora de tine și te chem în miros de gutui, în miere de albine,
În tril buimac de greieri printre flori, într-un amurg sortit să ne învie.

Atingem apusul, atingem o rană,
Tu încă acolo, eu doar vânt de toamnă.