Cad fulgi grei din ceruri, le-a dat Tatăl vacanță,
Sparg norii haotic, amurg de îngeri grăbiți,
Aleargă și caută-ntre oameni vechi, obosiți,
Fiecare pe omul pentru care poartă Speranță.

Cad fulgi grei din ceruri, amurg de îngeri grăbiți
Niciunul al meu, oare pe unde mă strigă
E pustiu și tăcere, șuieră vântul, instigă
La pași grei peste îngeri, căzuți pe-asflat istoviți.

Ce eleganță amară, balet de frig și de moarte,
Atâta vaiet de Rai lovește cerul înalt,
Sub talpă grea de păcat moare Speranță pe-asfalt,
Atâtea umbre de oameni, atâtea umbre deșarte.

Mi-e dor, mi-e pustiu, atâta iarnă mă doare,
Mi-e dor, îmi e frig.. și nu am geacă pe suflet,
E casa goală de noi, nu am fular pe răsuflet,
Ninsa în gânduri de tine, peste noi doi tot ninsoare.

Nu am mănușă pe mână, mâna mi-e goală de tine,
Rece-i sigiliul pe buze în moarte albă de Rai,
Și sunt păgână în gânduri în care tu îmi erai
Păcatul cinic de noapte, arzând în dogme creștine.

Mi-e dor, mi-e pustiu, atâta iarnă mă doare,
E goală casa de noi, în noi atâta ninsoare..