De-ai ști că ești un om pe scena vieții, un alt actor ce-și joacă rolul prost,
Un alt copil pierdut printre copii, un alt adult plecat din adăpost,
Atât de om indiferent de soartă, atâta lut se-aruncă pe pământ,
Atâtea mame îi insuflă viață ca viața să îl ducă spre mormânt.

Și te întrebi cam care îți e rolul, și nu pui preț pe zâmbet și iubire,
Ești derbedeul care calcă greu, cu glod pe tălpi, pe suflete martire
Rănite de-alți ca tine, de alți orbi, prea scofâlciți de viață, grei de trup,
Strivind sub tălpi copii și oameni noi, privește-i cum în suflete se rup.

Ascultă-ți inima în dimineți cu frig, când șuieră în piept o-năbușeală,
Când neagră ți-e cafeaua și amară, când trupul ți-este frânt de oboseală,
Când poezia nu mai are sens, când trupul nu mai poți să i-l cuprinzi,
Desculț și rece te îndrepți spre ghete, bucata ei de suflet s-o desprinzi.

E așternutul gol și plânge-n alb, o casă de nebuni suntem cu toții,
O generație modernă călcând strâmb, rupând din tălpi uscatele emoții,
De-am ști să ne vrem goi, plini de păcat, de Rai și Iad murdari deopotrivă,
Desculți să ne certăm, sa ne-mpăcam în forma noastră nouă, primitivă.

De-am fi mai buni cu fiecare secol, pariul de-ar fi cerul plin din noi,
Religia ne-ar fi doar așternutul din noaptea de păcate arse-n doi,
Din zâmbetul naiv de dimineață, din dulcele sărut cu Dumnezeu,
Când tu-i ești Dumnezeu fără icoană, iar ea îți este ție Dumnezeu.

Și devenim și-atei în despărțire, zvâcnește îngrozită viața-n noi,
Desculți urâm cu grijă din iubire, iertăm și ne-mpăcăm desculți și goi.