Adevăr sau Provocare (vol. 2, fragment)

            Cu brațele împreunate, privește în jur. Dumnezeu răstignit în fiecare colț. Dumnezeu moare în fiecare unghi, sub fiecare umbră. Își întoarce privirea către altar. Altarul minciunii.. Ochii îi rămân pironiți pe siluetele umbrelor amorțite care coboară prăfuite prin vitralii. Atât de multă moarte, atât de multă izbăvire prin moarte..
            Se ridică hotărâtă să plece. Mirosul de lumânare arsă îi face rău. Și totuși, picioarele îi rămân înfipte în pământ. Le simte la fel de puternice ca rădăcinile unui copac bătrân. Comparația din capul ei o face să zâmbească. Habar n-are cum simte un copac bătrân. În zâmbet își simte toată amărăciunea, murdăria, scârba, lacrimile pe care și le permite mult prea rar, pe care le face auzite doar înăuntrul ei, odată cu fiecare plecare a lui. Întotdeauna altul..
Ți-as spune un secret, dar cred că-l știi deja.. Privește un potir așezat opulent în dreapta măsuței mici și înalte care susține Evanghelia. Parcă așa se numește.. Pare din aur. Același material scump încadreaza majoritatea icoanelor, accentuând contrastul cu fețele trase și chinuite pe care le reprezintă. Nota discordantă o face să tresară. Cine ești??? Disperarea îi înmoaie genunchii. Își simte trupul vlăguit, prăbușindu-se. Durerea violentă îi traverseaza corpul ca un curent electric. Rămâne cu mâinile împreunate, în poziția fetusului. Își apasă fără milă intestinele, uterul. Se simte scobită, spintecată, răstignită.. doar că pe interior. Acum suntem la fel..
            Marmura rece îi paralizează simțurile. Degetele amorțite rămân încleștate pe abdomenul  încordat. Umbrele de lumină îi mângâie părul, îi îmbrățișează întreaga ființă, o cheamă. Un gând deloc străin îi fulgeră prin minte. Poate acum..Zâmbește privind spectacolul deliric de lumini oferit de vitrallile mari, luminoase. Uitase câtă senzație de spațiu îți pot lăsa ferestrele. Biserica micuță și îngrămădită nu mai contează. Acum este doar ea.. și Dumnezeu. Un dialog mut pe care îl aștepta de mult. Dumnezeu nu vorbește. Dumnezeu știe.. știe infinit. Dumnezeu știe.. Adoarme.
            Căldura îi mângâie pielea tăbăcită, brăzdată nemilos de greutăți. Își întinde mâna dreaptă în lumina soarelui. Cu palma stângă trece peste fiecare încrețitură, peste urmele săpată nemilos de cursul natural al lucrurilor, de curgerea lor. Întoarce mâna, analizându-și atentă palma. Nebunia de linii arată ca o sculptura în tristețe și încrâncenare. Linia vieții se întoarce ca un zâmbet chinuit. Încearcă să-l întindă cu policele și indicele mâinii stângi, însă pare mai desfigurat cu fiecare încercare. Sfidează din ce în ce mai roșu, mai mototolit. Prea târziu.. Gândul o sperie. Oftează păstrându-și privirea pe interiorul palmei în care încă mai simte săruturile cumpărate de bărbați cel puțin la fel de triști ca ea, gânguritul promisiunilor dezgustător de false. Întoarce resemnată mâna stângă. De data aceasta, își vede palma perfect netedă, ca o mușama întinsă cu grijă pe o masă bătrânească, de bucătărie. Văzuse ceva similar la bunica lui Bojan. Așa mică, gârbovită, a apărut într-o zi, în atelier, cu mușamaua la subraț și a așezat-o pe masă, sub prăjiturele.  Ține minte că lui Andrei nu i-a placut ideea dar, de dragul ei, a acceptat. Atelierul.. Îi vizualizează fiecare unghi, copiii, Kaleena, Dalek, Jiri.. încordarea de pe chipuri. Nu i-a uitat pe niciunul, au colțul lor viu în suflet.
Orizontul pare fulgerat de lumină. Fascicolul luminos își încetinește ritmul. Bătaia aripirilor devine din ce în ce mai clară pe măsura ce își scutură ritmic, sacadat, cenușa în văzduh. Norul de lumină îi alintă ochii bătrâni. Fiecare unduire elegantă dansează cu cerul de culoarea chihlimbarului. Nu a văzut niciodată o Pasăre Phoenix. Întotdeauna a crezut că nu este mai mult decât un mit urban. Privește în jurul ei nebunia ireală de culori, își simte emoțiile înnăbușite de frumos, de surpriză .Oare visez..? Și-ar dori să aibă o pânză și setul preferat de pensule primit de la Andrei în copilărie. Atâția ani.. N-am mai pictat de atâția ani..
            Pasărea plonjează de mai multe ori, în același punct. Țipătul ei ascuțit pare să o cheme. Bătrâna înaintează nesigur prin iarba moale. Îi simte atingerea, mirosul specific. Mirosul de iarbă proaspăt cosită. Ochii bătrâni nu o mai ajută însă, la distanță, casele par niște bombonele aruncate neglijent pe o brioșă umplută cu marțipan. Înaintând, gândul o amuză. Cum a ajuns ea la brioșe cu marțipan? Linia orizontului este curată. Nu, cel mai probabil are vedenii. Cel mai probabil nimic din toate astea nu există. Cel mai probabil nu sunt altceva decât niște copaci, la fel de bâtrâni ca ea, a căror coajă este la fel de descuamată ca o piele mâncată de psoriazis. Sau ca a unui bătrân în care viața nu mai anunță decât iminența morții. Ca a ei.
O siluetă albă, adormită, prinde contur. Pare o femeie.. O copilă. Pasul greoi își accelerează ritmul. Cârja îi lovește nemilos gambele umflate pe care vălătucesc, în viteză, faldurile rochiei ponosite. Cârja, cel mai bun prieten, acum o corvoadă. O aruncă. Își simte răsuflarea caldă, bătăile inimii, viața. Nimic din ce a mai rămas din ea, nu este pregătit pentru un astfel de maraton. Aleargă. Cu gâtul înainte, gâfâind, cu pleoapele grele deschise la maximum, absoarbe lumina, imaginea. Încearcă să deslușească dacă este o vedenie, sau un om.. În dreptul siluetei, pasărea își scutură virulent aripile.Așteaptă.. atât pot!!! Silueta devine clară, o copilă. Bătrâna cade lângă ea. Părul lung, blond, îi acoperă chipul. Rochia albă conturează un trup plăpând, bolnăvicios. Cu palma aspră îi înlătură părul de pe față. Miroase a iasomie, a lavandă, un amestec care emană prin fiecare por aroganța și frumusețea tinereții. Era tot EA. Era tot ea, tânără..
Țipătul păsării sparge văzduhul. Își flutură aripile. Dispare sub același nor de cenușă luminoasă în care a apărut.  Bătrâna rămâne cu ochii pironiți în aer. Își întoarce privirea către către fata împietrită într-o poziție calculată a durerii. Poziția fetusului. Poziția singurătății. Poziția consolării. Pare reală. Seamănă cu o cutiuță muzicală lipsită de protecție. O cutiuță delicată, sculptată în carne, din care curge sânge. Rochia albă, murdară de roșu în dreptul uterului, îi accentuează chipul palid. Îi apucă încheietura mâinii, îi simte fragilitatea. Îi atinge genele umezite de lacrimi. Fiecare trăsătura frumoasă pare contorsionată în dorință de moarte, de imprudență autodistructivă.
Bătrâna își simte inima sufocată de durere. Dintr-o dată, lumea devine prea mică, tot ce-i în ea prea mult, prea mare, prea puternic. Sentimentul de claustrofobie o face să tremure. O ridică disperată și o strânge la piept. Plânge. De această dată, în hohote. Nu știe să plângă. Își simte gâtul chinuit de sunetul lătrat. Îi întoarce palma dreaptă să vadă dacă viața i s-a sfârșit în acel punct. Palma dreaptă este perfect netedă, ca o mușama întinsă cu grijă pe o masă bătrânească de bucătărie. Curioasă, disperată, grăbită îi întoarce palma stângă. Linia vieții, ștearsă, pare să-și dorească să urce mai sus de încheietura mâinii. Îi scutură cu grijă florile de iasomie din palmă, strivite probabil în căderea leșinului, poate a morții. Cu degetul arătător îi conturează linia vieții, apăsând înverșunat, parcă încercând să se asigure că nu dispare. Apăsată, linia prinde contur. Tu nu vei sfârși așa..
            Marmura rece o face să tremure. Darina deschide ochii, încercând să-și dea seama unde se află. Dansul de umbre luminoase o trimite către pasărea din vis. Se ridică dezorientată. Figurile sfinților morți o sperie. De ce trebuie să ne amintească totul de moarte? Își scutură rochița albă. După câteva încercări, renunță dezamăgită, conștientă că s-a murdărit în cădere. Își întoarce privirea către vitraliile mari, luminoase. Soarele îi inspiră ceva aparte. Speranță. Poate VIAȚĂ..