Chiar nu o să mai fiu ce-mi cere-o lume,
M-am înjosit în taina de a crede,
M-am încrezut în zâmbete si-n glume
Care m-au dat pe bani și pe monede.

Strigoi înstrăinat mi-a fost iubitul,
Salariu a dat la diavol să-l ferească
De tot ce-i sfânt, când fără inhibiții,
S-a programat s-alunge, să jignească.

În pântec viu, copilul fără tată,
Își mângâie cavoul stând de veghe
La mama umilită, înlăcrimată,
La plânsul ei rămas fără pereche.

Chiar nu o să mai fiu ce-mi cere-o lume,
Am fost iubită, și copil, și mamă,
Am scris poeme și am scris volume,
Perfectă am vrut să fiu și fără teamă.

În urmă ne rămân doar haine vechi,
Pe bârna lentei morți pășim cu toții,
Ne aciuăm în grupuri și perechi,
Ca să murim tot singuri, ca netoții.

Ce drept are bărbatul să lovească,
Destinul care chipul i-l mângâie,
Ce drept are femeia sa vorbeasca?
În liniște să calce pe călcâie…

Și-o să trăiesc asa cum îmi permite firea,
Și o să mor cum cere Dumnezeu,
Spre cerul gol vreau să-mi îndrept privirea,
Ateu să fiu, fără vreun ban sau zeu.