Nu-mi dau seama de ce însă din nou am primit multe mesaje raportate la curaj, mesaje de ordin pozitiv.. lucru care nu face decât să-mi confirme cenzura, masca pe care o purtăm și strădania de a fi ceea ce vor alții să fim, de a nu deranja, de a nu înainta niciun pas pentru a nu ieși din mulțime și a nu atrage atenția.. probabil din teama că asta ar putea fi judecat, blamat. Cel mai confortabil este în mijlocul mulțimii, stai cât mai departe de margini, evită să-i depășești granițele și totul va fi bine. Adevărul este că în același tip de secretomanie am fost educată și eu să mă complac, încercând să fiu așa cum ”se cere”, încercând să afișez starea de normalitate împrăștiată ca un gaz, gazul care nu omite nimic, se infiltrează în și peste tot.. rar se găsește câte unul care poartă mască de gaze și respiră un aer oarecum filtrat, curat, lucid și asumat.. asta până se aliază vreo gașcă binevoitoare în a emite judecăți de valoare prin care îi sparg masca și îl intoxică cu același tip de frică.

            Mesajele de genul acesta, frumoase, care admiră curajul, mă bucură însă îmi confirmă frica răspândită, viermele care mânâncă personalitate din interior, se hrănește cu scânteia de viață și interzice evoluția, dezvoltarea reală, opțiunea de ”A FI”!

            Așadar, 2 ani în care m-am transformat, m-am inhibat, am făcut cursuri de perfecționare și am devenit olimpică în interacțiuni sociale defectuoase optând în final să trag oblonul și să mă retrag în mine.

            Însă cum am ajuns aici? Nu despre cei doi ani vreau să vă vorbesc, poate nu încă.. ci este mai important cum și de ce am ajuns aici.

            Un an dureros în care am învățat teama de eșec, m-am luptat cu o perioadă de bulimie care nu s-a ferit din a recidiva, apoi doi ani care au început superb, în care am învățat ce înseamnă să construiești o relație, să iubești, să oferi, să te dedici, să simți că te vindeci, să simți că, la rândul tău, vindeci.. ca mai apoi presiunea să te sperie, să clachezi, să distrugi. Iar abia pe urmă, cei doi ani menționați în care nu m-am transformat.. transformarea a fost un proces iar acei doi ani au fost doar apogeul previzibil și extrem de greu de suportat.

            De ce vreau să scriu și să fac public? Pentru că eu am trecut peste perioada aceea singură, deci se poate și mi-au trebuit ani să realizez câtă forță deținem închisă în noi și cum ne împiedicăm în lipsa de voință și lucruri mărunte. Pentru că au avut un impact emoțional profund, care m-a maturizat mult prea brusc, care m-a îmbătrânit, m-a înăsprit.. Scriu pentru că îmi doresc ca unii oameni să înțeleagă faptul că nu sunt singuri și unele lucruri nu li se întâmplă numai lor. Scriu mai ales pentru studenții care se confruntă cu plecarea de acasă, cu teama de eșec, cu nedreptățile de care se lovesc la început de drum, cu monștrii umani care lovesc în suflete poate deja fisurate iar neatenția în a te gestiona și a acționa uman poate fi o lovitură de grație. Astfel de oameni poate fac unele lucruri inconștient însă n-au nici cea mai vagă idee ce generează, ce distrug, pentru că deși deosebiți, unii oameni uită să se iubească, să se accepte și, fiind în căutarea unui sens al vieții care nu există, vânează himere, bani, ambiții care îi consumă pe interior. Pentru că unii oameni, în loc să înțeleagă faptul că sensul vieții este un drum care diferă de la o persoană la alta, care prinde diverse cotituri de la o zi la alta, o oră la alta.. caută cea mai bună mutare în șah, mutare care să-i ajute să câștige toate jocurile, însă nici măcar nu conștientizează faptul că nu sunt jocurile lor, ci jocuri induse, jocurile altora, întemeiate pe valorile altora, jocuri care să le valideze valoare în fața altora.. Iar o astfel de mutare, cea mai bună mutare, nici măcare nu există, ci se adaptează contextual, de la un jucător la altul, nu poate fi desprinsă de particularitatea jocului; astfel și fiecare moment din viață este provocarea pe care trebuie s-o rezolvi atunci.. iar acela este sensul individual aplicat momentului respectiv.. ulterior sensul poate să suportă ajustări, modificări, răsturnări profunde.

            Am venit la București plină de vise, speranțe.. Trebuia să merg la Iasi unde am fost admisă la Facultatea de Litere, cu bursă.. La Iași admiterea era în vară, la București în toamnă. Îmi doream București însă, din prudență, am spus să încerc și la Iași.. plus că eram cumva și îndrăgostită platonic de un băiat din orașul meu cu care împărtășisem planuri animate de romantism, basm.. el era pe atunci cu altcineva, de mulți ani, într-o relație destul de toxică și bazată pe dependență și imboldul familiei, cel puțin asta știam de la el.. astfel încât am stat departe și am refuzat orice tentative de a răspunde pozitiv încercărilor. Dar dacă aș fi venit la Iași, în imaginația lui el s-ar fi desprins ușor-ușor de relația respectivă și, departe de familie, ar fi putut să construiască ceva alături de mine. Dacă nu minciuni, atunci o imaginație foarte bogată.. la fel ca starea familiei din care provenea, familie care sunt convinsă că nu m-ar fi acceptat niciodată. Tata știa sau intuia asta, știa că ne mai vedeam la câte un suc pe ascuns și, vrând să se asigure că mă ține la distanță de ceva ce considera el că mi-ar putea face rău, cu 2 zile înainte de înscrierile la București, mi-a pus dosarul în brațe și mi-a spus să aplic.. Până la urma urmei București îmi doream și beneficiam de toată susținerea lui;

            ”Vei pierde banii de taxa, nu voi lua.. nu am învățat nimic toată vara!”

            ”Olimpică și ai uitat totul în 2 luni? Îmi asum pierderea..”

            Eu am venit la București, el s-a căsătorit iar astăzi este divorțat și cu un copil. Refuz să fac mai multe comentarii însă știu faptul că perioada platonică a fost ceva simțit de ambele părți, ceva inocent, în răstimp de 4 ani aș putea număra vreo 3-4 săruturi mai mult furate însă trăite curat de ambele părți.. Cum știu că nu este doar percepția mea de fată îndrăgostită la vremea respectivă? Chiar și după atâția ani, privesc în urmă cu drag și respect.. Deși avea o reputație care nu-i făcea mare cinste, nu a încercat nicio secundă ceva care ar fi riscat să mă ofenseze sau să ma facă să ma simt inconfortabil, a ieșit cu mine fără nicio jenă la terasa familiei lui, m-a prezentat mamei lui (probabil fără prea mult succes) iar perioada asta a evoluat sub semnul inocenței, prieteniei, unei forme de drag și o constrângere dacă nu reciprocă, atunci cu siguranță venită din partea mea datorită celor deja menționate.. Sunt aproape convinsă că și din partea lui, cred că nu încerca nimic și din teama de a nu pierde sentimentul respectiv, până la urmă avea și obținea relativ simplu cam tot ce își dorea, de ce ar fi stricat ceva ce cred că îi dădea și lui sentimentul că este un om mai bun ? Cel puțin eu latura asta o vedeam în el și exact de contrastul ăsta între aparență și realitate, așa cum o vedeam eu, am simțit că mă îndrăgostesc.

            Ulterior drumurile s-au separat și ar fi greu de intuit până unde s-a extins perioada de stingere.. însă ne-am mai întânit întâmplător ani mulți după, ba în discoteca orașului (business de familie) când mai veneam acasă, ba ne-am regăsit online.. și energia avea tendința să meargă în aceeași direcție. Doza de respect, emoția întâlnirii, curiozitatea erau încă prezente.. După ani, am hotărât să ne vedem la o cafea, el proaspăt divorțat, eu urma să mă căsătoresc.. O întâlnire frumoasă, ca între doi vechi prieteni între care plutea parcă un aer de ”Oare ce-ar fi fost daca..”

            Am venit la București..

            Șocul plecării de acasă, o zonă de confort în care eram cât de cât cunoscută în anumite cercuri, în care eram invitată la lansări de carte, uneori eram solicitată și pentru câteva vorbe s-a transformat într-o zonă în care eram un veritabil Neica Nimeni.. într-o capitală în care simțul direcției, și așa inexistent, a suferit deteriorări grave și mă rătăceam constant, în care accentul meu ”țărănesc”, de care sunt foarte mândră, era ”simpatic” doar pentru că eram fată.. și în care îmi era dor de casă.

            Fiind foarte apropiată de părinți, șocul plecării a fost cu atât mai puternic.. Nu aveam mașină, nu aveam bani să mă întorc acasă des. De dimineață până seara alergam între cursuri și facultăți (mi-am dorit două facultăți pentru a avea opțiune, mi-a fost rușine să cer asta alor mei însă am discutat cu tatăl meu, la un moment dat, și a fost dorința lui să mă susțină cu taxa, întrucât a 2-a facultate se plătește.. cam cât de norocoasă puteam sa fiu!) în weekend la fel, serile erau pentru citit, la un moment dat și pentru proiectele de traduceri pentru Google Ad-Words pentru că asta era situația, trebuia să suplimentez și eu venitul cu ceva, bursa fiind infimă.. și nu știu când m-am retras în singurătate.

            Ieșirile erau pauzele de cafea inserate în ferestrele dintre cursuri sau câte o ieșire la Mc cu un grup de fete pe lângă care mă aciuasem.. spun asta pentru că nu prea mă regăseam în discuțiile despre saloane, bani de filme în mall nu aveam, eram și cam virgină și nu prea aveam ce povesti.. Fetele cu care rezonam mai mult nu prea ieșeau, interacționam la facultate sau telefonic.. mai făceam noi planuri să ne vedem dar al naibii București obositor..

            Eram tristă, de câte ori plecam de acasă plângeam, mă simțeam obosită, locuiam cu fratele meu și din dorința de a avea grijă de el, cam slab la vremea aceea și greu de desprins de la calculator, găteam mult; sau poate pur și simplu din preconcepția faptului că femeia gătește; ori pentru a refula și a-mi găsi o utilitate ori poate era doar o modalitate închipuită de a refula teama intraductibilă prin protecție excesivă față de cei din jur.. De câte ori ieșeam cu fetele, povesteau despre relațiile lor, suferințele lor în timp ce eu nu vedeam mai departe de traseul casă-facultate și invers, despre cluburi, despre saloane, mă simțeam în urmă cu toate și privile acuzatoare, uimite mă făceau să mă simt în afara oricărui subiect, parcă nu știam nimic și eram conectată la o cu totul altă matrice. Ele aveau relații, iubeau, se despărțeau, sufereau, se complimentau pentru că nu-i așa, mai există și câte un lider care se înconjoară de oameni mai slabi în timp ce se scaldă în complimente.. Eu nu eram lider și nici prea darnică în complimente, eu găteam, citeam și dădeam cu flit oricărei oportunități.. îi luam calitatea de a complimenta, îmi mângâiam ego-ul și fugeam.. cred că nu aveam prea multe de povestit.

            Ușor-ușor, am început să mă privesc cu o ușoară contrariere, să-mi văd decăderea, să nu înțeleg unde s-a dus ”succesul”, când.. și să mă privesc cu dezgust.. Mă vedeam urâtă, nu înțelegeam de ce unii bărbați se simțeau intimidați și abordau o atitudine arogantă, alții mă analizau și mă priveau cu dezgust pentru că aveam flecurile tocite la pantof sau nu eram îmbrăcată cu haine de firmă (unele lucruri nu necesită nici verbalizare, nici traduceri explicite), alții pentru că eram ”de la țară” (așa se numește provincia pentru o minte îngustă).. Nu înțelegeam de ce eu intrasem într-o carapace în care îmi interziceam să simt și mai degrabă mă validam prin refuz. Iar tensiunile, nesiguranța refulează și degenerează în diverse disfuncții. În cazul meu: Bulimia.

            Despre bulimie nu este prea mult de spus. Pe scurt, de câte ori te confrunți cu o problemă, cu un factor de stres, cu un refuz, cu o umilință și ești fie mai slab de înger, fie într-o vulnerabilitate emoțională pe care nu o poți gestiona, imaginea despre tine suportă o nouă fisură care se traduce într-un punct cheie, la tine, pe care tu îl consideri vinovat.. în cazul meu aspectul fizic. Cum eu am o conformație a corpului tip clipsidră, care pune mai mult pe șolduri în cazul kilogramelor în plus, întotdeauna am fost la dietă și foarte atentă cu sportul și alimentația. Acum nu mai puteam să fiu, trebuia să refulez și am găsit metoda.. odată cu metoda, și ”soluția”. Nu este nici demn, nici confortabil să vă povestesc cum se desfășoară episoadele de bulimie, astfel încât nu pot decât să mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că m-a ținut sănătoasă și mi-a fost alături, mai précis.. mi-a trimis un om minunat.

            Pentru mine Dumnezeu este o energie care leagă lucruri, oameni, transformă momente în ideea de a corecta, de a oferi lecții, de a ajuta, întoarce din drum sau accelerează pasul. Pentru mine Dumnezeu este sfânt tocmai prin lipsa de echilibru pe care ni-l servește, prin faptul că ne construiește pe fundamentul unei oarecare tensiuni, respectiv tensiunea între ceea ce ai făcut deja și ceea ce ar trebui să mai realizezi, diferența între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să mai devii. În mod clar eu eram într-o formă alterată a mea și mai aveam de lucru la ceea ce aveam să devin. Și în mod clar, în orice moment critic, atunci când speranța se transformă în resemnare și în refugiu în orice îți promite control, apare și schimbarea.. nu ai dreptul la o liniaritate care te auto-distruge, însă trebuie să vrei să vezi asta, deși resemnat, să tânjești după Ceva-ul salvator.

            Un mesaj pe o rețea de socializare, o prietenă în comun, o întâlnire în care am simțit o energie minunată, o voce blândă, un calm liniștitor.. dar prea mic de statură, dinții prea strâmbi.. în realitate el prea frumos ca om, eu prea superficială să văd asta. I-a luat câteva luni pentru a 2-a întâlnire..

            Uneori tremur scriind aceste randuri nu pentru ca regret, nici pentru ca-mi este greu sa privesc in trecut, ci poate pentru ca empatizez cu cine eram atunci si imi dau seama ce tornadă era in sufletul meu, tornadă care a distrus, peste care am reconstruit si vreau eu sa cred ca am reusit sa reconstruiesc ceva mai frumos.. Urmele inca există.. însă perfecțiunea plictisește, distruge povestea.

NB: Prima pereche de adidași Lotto a fost cumpărată din prima mea bursa în primul an de facultate, prima pereche de adidași de firmă am primit-o cadou de la primul meu prieten, tot la facultate.. în schimb îmi amintesc cu drag fiecare astfel de moment, fiecare lucru pe care mi-l doream mult, pentru care părinții mei făceau eforturi și cum îl purtam până la epuizare. Prima pereche de șosete fițoase până la genunchi, prima fustă mini, primul ciorap transparent.. toate cumpărate de tatăl meu.. Sunt mândră că sunt dintr-o familie normală, care m-a învățat eforturile pentru copii, familie.. și le multumesc!