I-au spus ca timpu-i picurat cu vară, i-au spus că păru-i nins cu fire gri,
Frumoasă adormită-n timpi de vară, frumoasă adormită-n lumea ei,
Dar timpul înca nu-i usucă trupul în dansul ei prin carnaval de vârste,
Prin bal mascat cu multe măști de oameni cusute-n etichete elitiste.

Se uită-n jur după figuri reale, ridică masca, își oprește dansul,
O umbră de costum îi lasă mâna, o alta i-o preia, îi rupe ceasul,
În formă de seringă-ntinde capul, cu ac în loc de buze îi șoptește
Cum Cronos e mănunchi de clipe moarte, cum timpul poate fi doar o poveste.

Cu spaimă îl privește și cu groază, cu ură-și smulge prețul de pe viață,
Se uită-n jur la vals pe bași de zgomot, la parteneri cu zâmbete pe față,
Strigoi de plastic crud se-mping, se cheamă, se schimbă printre șoapte la ureche,
În dansuri de-abandon falimentează “l’amour sans fin”, speranța de pereche.

O trag pe rând costume gri, contururi, umbre cu măști de zâmbet obosit,
Se scutură agresiv de tot ce mișcă, aleargă către-un colț mult mai ferit,
Febril caută mască să se-ascundă sub vorbe de sarcasm și dansuri stranii,
Tăcut și indecent “enfant du monde”, în contra timp cu părul gri și anii.

Amurgul linge-n roșu firul gri, în capse de cenzură-și prinde masca,
Cu gândul scânteind neînțeles, șuruburi de franceză îi țin casca,
O mână-i prinde brațul, o privește, un „derbedeu” desculț în simplitate:
“Je veux une seule danse, la dernière”; îi rupe masca-n vals de realitate.