Conducându-și micul Suzuki Swift, închiriat de la aeroport, o cuprinde o stare de alienare și panică, simțindu-se pierdută în cavalcada de mașini negre, imense, printre care tot este nevoită să se strecoare, în ciuda străzilor largi. New York-ul nu a rămas decât o senzație ipocrită de spațiu care o sufocă, un furnicar obsedat de câștig, lipsit de poezie, înțepenit într-o acalmie nefirească a timpului.
Dincolo de porțile casei în care se mutase împreună cu părinții ei, florile Kaleenei s-au transformat într-o pustietate agresivă, întinzându-și tentaculele verzi peste marginile casei, ca o aluzie cotropitoare de abandon. Printre gratiile rupte, din ce în ce mai rare, se pot întrezări pereții sparți a ceea ce s-a putut numi, odată, un cămin. Privește, din mașină, ruinele casei, încercând să-și facă măcar puțin curaj să se apropie, însă teama de vecinii care ar putea reclama intruziunea, o face să ezite. Nu ar fi o problemă, s-ar putea legitima și totul ar fi în regulă, însă nimeni nu trebuie să știe că s-a întors.
            Mai rămâne câteva minute, privind în gol, fixând cu privirea bucățica de trecut din care s-a ales praful. Poate că a fost vina mea… Deschide nesigură portiera, atrasă ca un magnet de halucinațiile vocilor din interior, de strigătul Kaleenei care o ceartă și-i interzice să iasă, de râsul lui Dalek pe care îl și vede trecând prin dreptul ferestrei, apropiindu-se de mama ei, să o liniștescă.
Se deplasează cu reținere înspre poarta devorată de ruginită, umezită de iederă, o deschide și pășește cu grijă pe aleea, odată plină cu flori, care duce spre casă. Ușa descuiată și întredeschisă nu-și respinge musafirii. Intră timorată, simțind-și inima încătușată în penitența vinei. Locul aduce a pustiu îmbâcsit, a miros de mucegai, a timp mort, dezintegrat, care ajunge să pută în lipsa omului. Cu ochii în lacrimi, își caută pozele, sau măcar un tablou de-al ei… de-al lui, deși, acum, pentru el nici măcar ea nu mai există, nimeni nu mai există. Dar poate că un tablou…
            Răscolește, printre suspine, debaralele, dulapurile putrezite, gata să se rupă la cea mai mică atingere. Nu v-am arătat, însă v-am iubit, în felul meu v-am iubit. Și am știut, dintotdeauna am știut că Darina este mama mea, însă nu am vrut să vă spun… Dar nu am putut nici să vă primesc în sufletul meu așa, pur și simplu. Un copil cu prea mulți părinți ajunge să fie, în el, un copil al nimănui. Iertați-mă! Dezvelește mobila de materialele albe, murdare, sigură de faptul că ar putea găsi măcar un tablou, poate tabloul făcut de ei doi, împreună, atunci când au pictat-o pe ea,  când au învățat să-și primească copilul în viața lor. Dacă vei vedea acel tablou, poate că…
            După două ore de căutări se așază pe taburetul micuț, din dreptul geamului, locul preferat al Kaleenei pentru cafeaua și țigara de dimineață. Acolo niciodată nu se așeza nimeni altcineva, în afara ei. Mamă… Ochii i se umplu de lacrimi, urmărind cu privirea incețoșată umbrele halucinante care gătesc la aragazul vechi, care râd la masa mare din centrul camerei de zi, la chipul straniu a cărui respirație o simte din ce în ce mai aproape, sărutându-i obrazul.  Mamă… De ce să duc povara durerii tot eu. Și eu am fost rănită, și eu am sângerat… și sângerez, încă. Nu pentru mult timp, dar doare atât de tare încât n-aș vrea decât să se oprească odată. Silueta chipului prinde contur dintr-un soi ceață, în timp ce o înconjoară cu brațul. Tu ești, așa este? Iubirea există și când trupul încetează să mai fie. Ai rămas iubire, nu trup. Tu ești… Se îmbrățișează singură cuprinzând, cu forță, stihia a cărei respirație rece o simte pe obrazul plâns și viu. Mamă…
            Rămâne câteva minute, răsfățată de spiritul amintirilor, dezlănțuirea regretelor cerându-și dreptul la plâns și la doliu. Citisem undeva cum că cicatricele ne oferă identitate. Însă nu este așa, nu sunt decât răni pe care am pus o bucată de fier încins, urlând pentru ultima oară, înăbușind lacrimile.
            Deschide ochii, trezindu-se la realitatea ei, în care este, pur și simplu, singură. Din căminul ei nu a mai rămas decât o fortăreața în ruine, bântuită de duhuri stranii și amintiri. Se ridică greoi din scaunul, odată al mamei, și își promite, ca de fiecare dată, că este pentru ultima oară.
Soarele îi dezmiardă obrajii plânși, uscându-i lacrimile, făcându-i chipul palid să se strângă ca varul. Grimasele încearcă să respingă lumina prea puternică pentru ochii ei întunecați, în care albastrul nu a mai rămas decât umbra unui cer, odată senin.
Micul Suziki o așteaptă, credincios, pregătit pentru continuarea aventurii izbăvitoare. Întoarce cheia în contact, însă nu pleacă. Întoarce capul, încă o dată,  pentru o altă „ultimă oară”, spre blocul de piatră prăbușit sub asediul nemilos al iederii.