Pe oamenii care ți-au plăcut cândva, nu poți ajunge să-i urăști… nu ai voie. Trebuie să continui să-i placi, chiar dacă au fost nemernici la un moment dat. Cu toții am fost și nemernici, la un moment dat. Mă vei ierta…
           Zborul spre New York își anunță întârzierea. Își dă rucsacul jos, singurul bagaj pe care a ales să-l aducă cu ea, așezându-se lângă el, cu spatele sprijinit de geam. Astăzi este senin… Vrei să mă întâmpini, așa este? Încă puțin, mamă, vin! Se întoarce cu fața spre geam, analizând forma norilor. De obicei îi place să facă asta din avion însă, dacă tot întârzie, ce sens are să mai aștepte?
Își lasă fruntea pe o porțiune ceva mai curată, răsuflarea lasând urme de ceață din ce în ce mai accentuate, care se evaporă ușor, prea repede să surprindă ceva, vreo formă, măcar vreuna pe care să deseneze. Oare oamenii mă privesc? Probabil zic că-s nebună. Oftează. Îi vine în minte uterul ca un cocon larvar din care ies suflete înghesuite bine în materie, strânse dureros între chingile conștiinței, limitării și trimise apoi spre o viață nouă, de confuzie, de necunoaștere. Răsuflările repetate, în același loc, nu au lăsat în urmă forme, ci doar niște clăbuci zoioși.

            Ne cerem scuze pentru întârziere, aeronava pentru New York este pregătită pentru îmbarcare. Pasagerii sunt rugați să se îndrepte către Poarta 13.

            Nu am apucat să văd nicio formă. Sper să fie senin, să mă pot bucura de cer, iar demonii lui să-mi alunge gândurile. În timp ce își ridică rucsacul, gândurile îi zboară către Dalek. Nici lui nu a reușit să-i spună, vreodată, tată. Dar nici nu a făcut-o să se simtă mai mult decât un moft al soției, un musafir în casa lor. Și, te rog, fii singură când ajung. Nu vreau să trec pe acasă.
            Avionul se lansează în aer, cu brațele deschise cărându-și, în măruntaie, oameni întregi, parcă pierduți fiecare în lumea lui. Un călător tăcut se ridică dintre ceilalți drumeți nepăsători și se îndreaptă, clătinându-se, către baie.
            Alo, domnu’, sunt turbulențe, semnul e încă aprins.
            Du-te dracu’. Eu vreau să mă piș.
            Se reped asupra lui două însoțitoare de zbor și îl conving să ia loc până la încetarea semnalului luminos.
            O să fac în scaun.
            Alessiei i se întoarce stomacul pe dos. Își pironește privirea în geam căutând, printre nori, singurul lucru care o interesează… un mesaj, un semn, pe Kaleena.
Un nor gri zace singur, greu, într-o mare albastră mângâiată de un vânt ușor, sublim, liniștit, făcându-l să arate murdar și caraghios. Parcă nu are curajul nici să-și extindă brațele, ci încearcă să se îmbrățișeze, să se adune în el, până în punctul în care ar putea să explodeze și să dispară. Deși aeronava pare să stea, mai degrabă, în loc, prinde din urmă o gaură neagră de alți nori, ca un hău, care se transformă într-un iepuraș ale cărui urechi se lasă aiurite într-o parte, de parcă ar fi ale unui nou-născut. Un vulcan își cheamă lava înapoi, împreună transformându-se într-o clepsidră în jurul căreia pudra de nori se învârte într-o tornadă a timpului. Mai la stânga, un purceluș de lapte, făcut la proțap, se transformă într-un sublim căluț de mare. Hm, oare așa să se întâmple și cu noi? Profilul unui chip de bătrân mort, cu ochii vineții, coborâți în orbite și gura întredeschisă începe să se dezintegreze, începând de la tâmple, în timp ce Dumnezeu pare să încerce să-i închidă gura fie pentru că-i miros secretele și împut cerul, fie pentru că este mai bine să și le ia cu el. Mai sus se odihnește un alt chip, mai mic, doar cu nasul mai coroiat. Cred că ăstora le-am prins judecata de apoi. Două trompe uterine, unite, se laungesc până ajung să semene cu o broască. Un miel își întinde botul, rugător, scoțându-și capul dintr-un corp nedefinit, parcă cerșind cruțare, însă o rafală de vânt îi smulge capul, aruncându-i corpul ca pe o bucată de vată de zahăr. Vata de zahăr se deschide într-o menghină care apoi se strânge, unindu-și părțile într-o gură știrbă din care ies, pe fugă, mici norișori scăpați cu viață.
Norii ăștia nu sunt altceva decât bășici, pe suflete, care ies la suprafață, făurite din fantezie. Fantezia vindecă, purifică, ne oferă ceea ce urletul disperat, ieșit dintre chingile conștiinței, nu va putea niciodată să facă. Fantezia ne aparține.
În depărtare, un fulger se ascunde în spatele unui munte, norii hulindu-l în voci aprige și amenințătoare. Imaginea ostilă are, în sufletul ei, un ecou în opoziție totală: Vei fi bine.