Azi ești pe patul de spital, tot azi eu nu sunt bine,
Mă tot gândesc în vers să-ți scriu, cuvinte-s prea puține,
Mi-ai spus cam trist deunăzi că mama-i semn de artă,
Ca toți îi scriem poezii, că-n suflet toți o poartă.

Aveai acel “ceva” în ochi, acel “cumva” pe suflet,
Mi-ai fi spus chiar că mă iubești, dar ai schițat un zâmbet,
Bărbații cred că-i rușinos, că-n vorbe doar femeia
Traduce-n mod gălăgios tot ce-i complex, scânteia.

Și ți se pare cam nedrept că-n umeri simți durere,
Poate ce simți nu-i răspicat, dar tu nu ești femeie,
Și pictori triști, poeți boemi, copii nu știu să vadă
Că-n brațe-ntinse ca Atlas au stat cu toți, grămadă.

Iar azi, ți-e brațul obosit, te-au dezbrăcat la piele,
Te-au conectat la aparat, ți-e corpul greu sub ele,
Te-au înțepat, te-au radiat, în tine-au vrut să vadă
Ce are-acces doar Dumnezeu cu sfânta lui Triadă.

Se roagă mama să-ți revii, se-ncurcă-n foc și ceară,
E simplă doar, e cum o știi, e suflet cald de seară,
E ce iubeai când aprindea la ceas de sărbătoare
O candelă în casa ta, cu gânduri protectoare.

Mi-e dor de brațul ăla greu care-mi dădea corecții,
Când refuzam să înțeleg sau când fugeam de lecții,
Mi-e dor de brațul ăla greu ce mă punea pe umeri,
Mi-e dor de tine, tatăl meu, mi-e dor de anii tineri.

Nu-mi semăn mie, sunt a ta, am dungi pe-obraz ca tine,
Nu sunt de fier dar mi-ai turnat încredere în mine,
Eu nu sunt eu, ci eu sunt tu, sunt ce-ai trimis in lume,
Sunt ce-ai crescut, ce-ai suferit, sunt cui ai dat un nume.

Mi-ai spus cam trist deunăzi că mama-i semn de artă,
Ca toți îi scriem poezii, că-n suflet toți o poartă,
Că mă iubești tu rar mi-ai spus, naiv crezând că-ți ține
Din ochi scânteia să-ți ascunzi când reflecta în mine.

Și pictori triști, poeți boemi, copii nu știu să vadă
Că-n brațe-ntinse ca Atlas au stat cu toți, grămadă