Cu fruntea lăsată pe umărul gol, c-o lacrimă scursă pe-un sân dezgolit,
Genunchii și-i strânge la piept, ghemuiți; miroase a frig, miroase a vid,
Stângace lumin-austeră și rece se-ncurcă în părul ei lung, despletit,
Pictează o umbră, contrast prea puternic de suflet fierbinte pe chipu-i livid.

În mișcări delicate își strânge rochița, o-nfășoară pe gambe, se-adună și umbra,
Ridică breteaua pe umărul rece, senzual și timid sânul fuge sub ea,
Tresare! Șuvița sălbatic căzută, mângâiată-i e tandru.. îi vede penumbra,
Cu umerii strânși de brațele-i calde, tresaltă a spaima, a „Nu mă lăsa.. ”

Din arest singuratic o trage de mână, valsul rupe-n bucăți frigul negru de smoală,
Lumini se aprind, umbra mică i-o strânge când unu plus unu se-adună în doi,
Pe pavaj se răsfrânge amestec de umbre, de trupuri, dorințe, ea tremură goală
Sub rochia-i moale când el o respinge, o cheamă, o strânge în tremur vioi.

Și spectrul de umbre se joacă, se-atinge, sărută podeaua cu tălpile reci,
Cu aripi de îngeri lovesc în blestemul de-i ține lipiți de pământul păgân,
Cu milă o ține de mijlocul fraged, “Tu lasă-ți trecutul, alăturea-mi treci!”
În sclava de noapte-nflorește femeia, alungat este frigul, sumbrul ei vechi stapân.