Dar oare cum ar fi “A fost odată..” fără de prinț, prințesă, povestea-i glorioasă?
Dar oare prinț bătran se mai întreabă, de ea, prințesa, i-o fi fost frumoasă?
Dar oare el mai știe de-a iubit-o, acum când e zbârcită și osoasă?
Dar oare îi mai pasă câtă vreme de mână încă-l ține, bătrână, capricioasă?
Nedreaptă diferență s-a făcut pentru că și El, Dumnezeu, este bărbat
Și-a ofilit-o înaintea lui, cu mulți copii, cu maraton prin casă,
Cu mult nesomn lucrând istovitor, cu lacrimi de durere femeiască
Nobil ascunse-n zâmbet, iertând ce i-a fost dat!
Și o mai ia și razna, căci iată.. nu mai poate și țipă, urlă, plânge din nu știu ce motiv,
Că el n-o mai iubește, că drama n-o explică, că ea e Don Quijote cu morile de vant,
Că ea.. că el.. “Că gata, tu ești cea mai frumoasă, la mine-n brațe vino al vieții legământ
Și plângi de vrei, și țipă și uită-te la mine c-aici sunt pentru tine, aici definitiv!
Și ceartă-mă de vrei, dar strânge-mă de mâna, c-al tău voi fi acum și-n fiecare viață
Urăște-mă de vrei, dar iartă-mi neglijența când surd sunt la nevoia-ți, la tristele strigări,
Iubește-mă în schimb căci vezi tu, e nedrept, sigiliul de bărbat virgin la încercări
Nu știe să se rupă, dar sunt versat în anii ce ți-i jertfesc, iubito, tu-mi ești cea mai frumoasă!”
Ea plânge căci credea ca el n-o mai iubește, și-l ia și îl sarută, bătrân așa cum este
E-al ei și-l vede tânăr, cu riduri ce se-adună cu încordare-n tâmple, cu disperare-n ochi:
“Zâmbește că-s nebună, și știi că sunt femeie, dar stinge-mi tot incendiul și scuipă-mi de deochi
Că mi-ai greșit, așa e, dar ți-am greșit asemeni, că te ador doar jertfa și anii pot s-ateste.”