Preacurvia Conjugală

Aș începe cu “A fost odată”, la fel ca în capitolele anterioare, însă cred ca basmul ăsta face parte din altă categorie, mult prea stropită cu tămâie, jurăminte, sfințenie și mult prea parafată cu cerneală, acte, stări civile.. orez și flori!

Nu sunt împotriva instituției căsătoriei, din contră, așa cum nu sunt împotriva anulării ei în cazul unei alegeri greșite. Suntem oameni, cu toții avem dreptul la greșeli și cu toții avem dreptul să ne și întoarcem din drum. Te poți căsători cu aceeași persoană de 3 ori și tot de atâtea ori poți divorța. Cine are dreptul să judece? E circul cuplului respectiv și nu face decât să confirme sentimentul. E și amuzant, dacă stai să te gândești, dar important e să avem ce povesti, ori poveștile nu se nasc din pudoarea Cumințeniei Pământului și nici din capul lui Jupiter explodând de Minerve înțelepte, astea sunt utopii frumoase care da, n-ar fi rău să ne echilibreze viața dar nu să ne-o definească.. ci poveștile se nasc trăind dragoste, furii, emoții, angoase, dor, lacrimi, zâmbete, greșeli, pierderi, întoarceri, strângeri de mână, strângeri în brațe atât de puternice încât ai vrea să devii mai “Unul” cu celălalt, decât te face actul civil.

Văd atâtea cupluri pline de zâmbet, de poze pe Facebook, de validari prin Like si “Ce frumoși sunteți!” dar îi cunosc.. Și “Măgărușul meu”, “Purcelușul meu” sunt animale ajunse la maturitate de multă vreme și integrate în discuții zilnic inflamate. “Hei, aparat foto: Zâmbește!”, “Diseară ieșim!” : odată cu rochia/cravata îți pictezi și-un zâmbet dar, de cele mai multe ori, uiți să creionezi și ochii astfel încât să vorbească aceeași limbă. Și frustrări peste frustrări, acumulate, nediscutate, scăldate într-o stare de normalitate, care se ascund în spatele temerii unei decizii radicale, mai ales dacă mai apare și un copil, moment în care lașitatea își găsește scuză, de această dată, în “Stăm împreună pentru copil”; toate construiesc, în final, nimic mai mult decât o viață în minciună! Cuplul miroase a frustrat si stătut din cauza lipsei de sex, dragoste.. sau a existenței lui, însă redus la un act total nereușit, în care ea numără crăpăturile din tavan și el ciocănește resemnat pentru plăcerea proprie, pentru că ea oricum nu mai pare satisfăcută de mult. Dar trebuie s-o facă și pe asta, confirmă normalitatea atât personala cât și conjugală.. așa că migrenă sau nu, scuza asta nu merge mereu, mai trebuie să și răspundă. Astfel încât, cu chef sau nu, cu amantă/amant până la urmă sau nu, ambii “trebuie” să-și facă și „datoria conjugală”. Dar totuși, actul asta sexual care și-a pierdut implicația de dragoste, fără sentiment dar constrâns de niște semnături si o ploaie cu boabe de orez care nu te fac decât să clipești conjunctival, miruit oficial de biserica, nu e tot un soi de prostituție, de preacurvie.. astfel încât s-o traducem și religios? Oare ea cu ochii ațintiți în tavan, rugându-se febril să termine odată și el grăbit și cu 100 de scenarii abjecte în cap, totul finalizat într-un grohăit scurt și un succes pe măsură, cum se numește? Viol? Ar putea merge în direcția aia dar este totuși cu acordul părților.. Fiind cu acordul părților dar constrâns de orice altceva în afară de sentiment sau plăcere reală, cred că intră totuși în altă sferă.

“A face dragoste” se folosește atât de rar încât uneori mă întreb cât mai durează până la scoaterea lui din DEX, integrarea lui în “a face sex”. Și totuși e ca și cum ai încerca să integrezi un ceva atât de inexplicabil în cuvinte, de colosal, care copleșeste ființa într-o măsură atât de mare încât cuvintele dispar, emoția, bucuria par să atingă altă sferă în care nimic nu se reduce la actul sexual, la sudoare animalică, la grohăitul care pune punct poveștii de dragoste, ci totul e un dans al îngerilor, o sferă în care abia încăpeți amândoi, desprinși de material, de reguli, de pudoare, în care sunteți dezbrăcați de orice mască socială și vă cunoașteți în perfecțiunea și imperfecțiunea voastră dar în care sunteți perfecți unul pentru celălalt. Și când totul se reduce la perfecțiune, și când iubești până în stadiul în care simți că sufletul, trupul nu îți mai sunt suficiente să poți integra atât de multă tensiune, în care ajungi ca o oală sub presiune iar lacrimile ventileaza emoții, vin să aeriseasca puținul ăla material și limitat, cum poți ajunge în stadiul în care să-ți dorești, ulterior, să-l schimbi pe celălalt ? Cum poate dragostea, percepția perfecțiunii să sufere asemenea alterare încât celălalt să fie redus, in termeni traduși prin timp, la un conglomerat de defecte ? Cum poate așa ceva degenera în frustrarea de a te simți captiv într-o relație în care, odată, dansau emoții, bucurii, curățenia absolută tradusă abstract prin noțiuni precum “dans al îngerilor”, cum poți ajunge în stadiul de vulnerabilitate emoțională în care să tânjești după cea mai mică atingere, atenție pe care să ajungi într-un sfârșit s-o cauți resemnat în altă parte. Iar conștiința nu te ceartă, îți caută scuze în transformarea celuilalt.. Însă celălalt de ce s-a transformat ? N-o fi un cerc vicios, nerezolvat la timp, și care a degenerat din comoditate, complezență, nu au fost lucrurile tratate prea ca un bun cuvenit și pierdute în consecință?

Când l-ai surprins ultima oară cu o cină ieșită din sfera banalului, în care ai gătit cu suflet, emoție, în care ai găsit și timp să te faci frumoasă pentru el, în care l-ai așteptat cu un zâmbet, un sărut pe care să-l guști, să-l respiri îngăimând inconștient un “Mi-ai lipsit !”.. când ai trezit-o ultima oară cu flori, fie ele trimise și prin curier, și miros de cafea? Când v-ați surprins reciproc ultima oară ?

Merită așa ceva sacrificat printr-o primă întâlnire care urmărește sex, în care îți faci apariția gol în fața ei și pozezi în Zeus pe care ea, muritoarea, ar trebui să sară înfometată ? Merită așa ceva, odată obținut și nu cu ușurință, lăsat să mucegăiasca în umezeala delăsării, în loc să fie constant șters prin atingeri, complimente, priviri pline de căldură, de drag, de nu există nimic mai luminos în Univers decât norocul de a-l întâlni pe celalalt, perfect sau imperfect pentru alții, dar atât de al tău și perfect pentru tine? Nu merită fiecare să știe zilnic cât de mult valorează pentru cineva?

Alegere reciprocă din mii, însă criteriile de selecție au ultimul cuvânt. Selecția bazată pe egoism si fuga de singurătate este mediul perfect pentru instalarea mucegaiului.

Am văzut cupluri care trăiesc într-o lipsă totală de comunicare, care se văd seara, stau la masă (în cel mai bun caz, împreună) fie cu ochii în telefon, fie discutând niște banalități, după care fiecare în camera lui, cu televizorul lui. Am văzut cupluri care comunică dar se jignesc frecvent ceea ce generează frustrare, atac la ego-ul celuilalt, la încrederea în sine, șterge granița de permisivitate care definește respectul. Am văzut cupluri care se ascund în spatele copiilor. Am văzut cupluri neasumate, care ajung într-un stadiu bolnav de vulnerabilitate emoțională și nu față de partener, ci față de oricine oferă un gram de afecțiune.. cupluri care ajung să înșele: să se înșele atât pe ei, cât și pe cel de lângă.. și totuși cupluri care nu-și dau drumul dar nici nu se repară. Există terapii de cuplu dacă partenerii sunt prea implicați emoțional astfel încât să se detașeze și să analizeze lucrurile chirugical. Există o strângere în brațe care, într-un moment de criză când, de exemplu ea plânge, gândește, vorbește lipsit de coerență, încărcat de disperare convulsivă.. face cât o mie de cuvinte și care nu repară, reconstruiește totul de la bază, cu un fundament mult mai solid. Strângerea în brațe care-i poate alunga sentimentul de singurătate în doi, care-i poate opri țipătul avid de afecțiune al omului neînțeles, neascultat, nevorbit, strângerea în brațe care poate salva ceva atât de frumos precum o relație, o căsnicie însă doar dacă nu e venită deja prea târziu și nu-și pierde din credibilitate, strângerea în brațe pe care daca nu i-o oferi tu, i-o va oferi altul. Și se aplică și reciproca. Și bărbații au nevoie de tandrețe, îmbrățisări, căldură, atenție, să simtă că existența lor conteaza, că sunt ascultați, întrebați, că li se oferă încredere și ceea ce fac nu este bine, este minunat!

Dar există și căsătoria de conveniență, murdărită de egoism, de frică de singurătate, de reguli, de ce “trebuie!” sa fie, sa facă el, să facă ea, de “Eu sunt capul familiei” si de “Trebuie sa ajung repede acasa să gătesc”. Fugi de femeia care te vrea capul familiei, însă dacă vezi că merită și o alegi, asumă-ți totuși tacit rolul pentru că nu te vrei condus de o femeie defazată după cum îi cântă ceasul hormonal.. Fugi de bărbatul care te pune la cratiță însă n-ar fi rău să știi s-o folosești, nu se știe ce timpuri apucați împreună sau cu ce Risotto, cartofi Dauphinoise sau Clafoutis cu cirese vrei să-l surprinzi, că tot vorbim de dragoste. Pentru el se numește tot mâncare, dar nu plânge ci bucură-te de sclipirea din ochii lui. Însă n-ar fi rău să știe amândoi să preia rolul de cap al familie pentru că până la urmă conjunctura are ultimul cuvânt, așa cum n-ar fi rău să știe amândoi să folosească o banală cratiță, din același considerent.

Nu am fost căsătorită niciodată și nu-mi pot asuma ipocrizia de a spune că știu cum stau lucrurile, prin urmare sunt șanse mari să greșesc sau să revin peste ani cu vreun alt capitol, însă îmi pot asuma o viziune modestă, pe cât de personală pe atât de subiectivă, a unor lucruri observate din exterior.

Văd cupluri care se destramă sau trăiesc în mizerie sufletească, și vad copii care simt si suferă..

Văd 2 bătrâni, în metrou, el cu mâna pe mâna ei, ea cu capul pe umărului lui, modești, încă purtând verightele prea strâmte.. și sunt atât de frumoși!