Yasunari Kawabata a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 1968. Nedrept să nu ai curiozitatea să-i citești măcar una dintre opere.. Auzisem de “Frumoasele adormite” însă au apărut mereu alte cărți și am uitat de ea, până când am primit-o cadou. O broșurica de 135 de pagini, scrisă larg, deșănțat.. o mică bucurie pe care abia așteptam sa ajung acasă s-o răsfoiesc.

Un lupanar, bordel într-un limbaj mai puțin cizelat, unde tinere virgine sunt adormite cu somnifere misterioase care le induc un somn atât de profund, similar cu moartea. Niște cadavre vii, frumoase, niște păpuși goale, așezate într-un pat și puse la dispoziția unor bătrâni, o noapte întreagă. Condiția de bază: să fie „de încredere”, respectiv li se permite să le facă orice, însă în impotența lor este cumva de la sine înțeles faptul că intimitatea se rezumă la atingeri, sărut, miros, mângâieri, frânturi de conversații ratate etc. Fetele se vor trezi, își vor continua rutina zilnică fără a ști vreodata cu cine au împărțit așternutul..

În centrul atenției îl avem pe domnul Eguchi care, cel puțin aparent, nu este pe cât „de încredere” cer regulile casei. Dorințele sexuale sunt active, vulnerabilitatea fetelor îi declanșează gânduri macabre, dorințe agresive cărora nu le dă însă curs dintr-o aparentă milă pentru bătrânii singuri, impotenți, odată oameni de succes doriți, acum puși față-n față cu o bătrânețe neputincioasă, salvați printr-un carusel al amintirilor în care sunt angrenați de bunăvoința trupurilor acestor fete asemănate unor zeițe prin prisma actului caritabil, bătrâni care au nevoie de această casă de toleranță. Vorbim totuși despre cultura japoneză unde gheișele se bucurau de un imens respect. Pe de alta parte, Eguchi și modul în care-și șterge degetele murdare de ruj de bretonul fetei, moartea incertă a fetei din final și acceptarea simplă a împărțirii patului cu cealaltă, care a mai rămas, egoismul permanent și perversitatea libidinoasă aruncă cititorul departe atât de mirajul finalului fericit și confortabil jucat de Julia Roberts în „Frumușica” („Pretty Woman”) cât și de semnficația unor noțiuni precum afectivitate și respect.

Frumusețea fetelor se datorează virginității lor, „Toate sunt frumoase pentru că nu fac niciun lucru rău. Dacă ar face ceva rău, nu ar mai fi frumoase.” La polul opus, „inocența” se traduce prin acceptarea ideii de a-și vinde trupul, de a-și asuma rolul de instrument sexual chiar și într-o stare de inconștiență: somnul, rujul, parfumul, catifeaua.. raționamentul din spate este redus la bani.

Nu vreau sa vă povestesc mai mult pentru că, deși nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu, cred că merită citită.

Sentimentul din timpul lecturii a fost o oscilație între dezgust, milă și plictisul aferent unor înșiruiri anoste de povești de iubire ratate; sentimentul de după citirea cărții, în schimb, a fost o imagine constantă care m-a urmărit pe parcursul zilei și mi-a ridicat multe semne de întrebare. În ciuda unui stil plat, a unei încercări nereușite de tehnică proustiană de rememorare pornind de la un aspect din prezentul narativ, a unui autor care mi-a dat senzația că nu prea știe în ce direcție să apuce cu personajul, ascunse în spate stau niște idei care ating: frumoasele adormite simbolizând oximoronic atât delectare liniștită cât și seducție primejdioasă, paradoxurile, lipsa de constanță a impulsului uman, fuga de neputința dureroasă a bătrâneții prin gânduri, perversitate mocnită, prezentul insuficient pentru a alimenta motivația de a merge mai departe, hrana sufletului bătrân redusă la refugiul în tinerețea fetelor și în amintiri..