Am adormit în brațele lui.. L-am simțit când a stins lumina și a închis atent ușa, s-a întors la lucru.. În întuneric, singură, aș fi vrut să mai plâng dar nu mai aveam lacrimi, mă simțeam epuizată, goală pe interior.. Era vară dar îmi era atât de frig, tremuram.. însă mă simțeam ușoară, parcă pluteam.. Cearșaful alb, rece, patul gol îmi dădeau senzația de liniște.. parcă în sfârșit se conturase un traseu clar. Am adomit..

            A doua zi m-a trezit mirosul de cafea. Mirosea atât de bine, a vis urât, a speranță. A venit lângă mine, îmi simțeam sufletul ușor, el îmi era atât de drag.. mi-a întins cana cu cafea, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, se uita la mine și cred că aștepta să-mi vadă reacțiile. Mi-am amintit tot ce se întâmplase cu o seară înainte..

            ”Cum ești?”

            Brusc am simțit tot plumbul bacovian în piept. Oare nu suporta amânare? Am sorbit din cafea și am optat să nu scot niciun cuvânt. N-aveam chef atunci, îmi era teamă, așteptam vreo ghilotină, vreo sentință..

            ”Nu vrei să vorbești cu mine?”

            ”Ba da.”

            ”Raluca, ce s-a întâmplat?”

            Uite, mi-ar plăcea tare mult să dispari din peisaj, din viața mea, pentru că toate astea se întâmplă din cauza ta, pentru că te urăsc și nu mai suport să te atingi de mine, pentru că mă doare de-mi vine să mă urc pe pereți și nu mai știu în ce direcție să apuc, pentru că tu nu vrei câine în casă în timp ce eu îmi doresc Golden Retriever, pentru că eu abia îmi pot contura conștient ăștia 20 de ani, cum să mă gândesc la o viață întreagă sub forma a ceea ce trăiesc acum, pentru că m-am săturat să te dezamăgesc, pentru că aș pleca să mă ascund undeva, departe de toate astea, de toată lumea.. în timp ce te privesc și simt un gol în piept și poate aș vrea doar să mă lași în pace, să mă iei în brațe, să-mi spui că totul va fi bine..

         ”Nu simt că este nunta mea, nunta noastră. Nu simt că este momentul nostru acum.”

            ”Dar mă iubești?”

            Lasă-mă în pace, nu înțelegi??? ”Nu știu, nu mai știu..”

            ”Raluca, nici eu nu simt că este momentul nostru acum și sunt de acord cu tine.. Însă eu știu ce simt. Tu știi?”

            Lasă-mă, am spus!

            Ne-am anunțat familiile, vestea a fost primită diferit. Decizia mea a contrariat pe toată lumea. Familia lui a primit vestea relativ bine. Mama lui, o femeie foarte liniștită, înțeleaptă cred că observase de ceva vreme anumite rețineri la mine pentru că o simțeam destul de apropiată deși mie apropierea față de ea nu prea-mi ieșea. Era și ceva mai în vârstă, ce-i drept.. iar pe mine oamenii mai în vârstă m-au intimidat întotdeauna; am fost învățată să-i respect și să-mi văd lungul nasului. S-a căsătorit la 30 de ani, nu aveam idee la ce vârstă a avut copiii dar cu siguranță nu i-a făcut în floarea vârstei; prietenul meu avea 25 și mai avea un frățior de vreo.. foarte mulți ani mai mic, n-aș mai putea reda vârsta lui, el este unul dintre multele detalii pe care am ales să le uit.. însă un copil la care am ținut foarte mult, mult mai mult decât reușeam să-i arăt. Vedeam în el un suflet rebel dar la fel de cald ca al prietenului meu. Nu știa nici el cum să se comporte cu mine, îl simțeam cam în aceeași situație în care eram eu cu mama lui. Însă m-a impresionat un cadou pe care l-am primit de la el și care am înțeles că a venit din inițiativa lui, cumpărat din banii lui, cel mai probabil micile lui economii, asta dacă era adevărat; un ursuleț tare simpatic, înfrigurat, îmbrăcat într-un hanorac roșu.. un ursuleț care, din acel moment, a locuit cu mine.. până și astăzi este rege peste mica mea garsonieră unde am asortat păturile și draperiile cu el, trebuia integrat în decor. Ursulețul a fost singurul lucru păstrat din această relație, alături de un tablou al chipului meu, schițat în creion de fostul meu prieten. În rest am aruncat totul! Schița nu am putut s-o păstrez cu mine, îmi făcea rău, însă nu am avut nici inimă s-o arunc. Am ascuns-o în podul casei de la țară unde am găsit-o după mulți ani.. Acum stă mândră pe o vitrină din casa unde au locuit bunicii mei și unde mă retrag când simt nevoia de liniște.. Nu-mi mai face rău, din contră.. o privesc cu drag și probabil, într-o zi, o voi aduce la București și îi voi găsi un loc stabil printre amintirile de viață, de călătorii. Până la urmă și ăsta fost un alt tip de călătorie..

            Părinții lui au acceptat calm decizia noastră. Mama lui asculta și ne privea tăcută, cu îngrijorare dar cu o oarecare încercare de a înțelege.. O femeie care s-a căsătorit la 30 de ani în vremurile în care femeile se căsătoreau de foarte tinere, nu putea fi decât o femeie asumată și deschisă la mine. Cel puțin eu așa vedeam lucrurile.. Era tăcută, se uita la soțul ei și aștepta. Știau deja amândoi, cred că discutase prietenul meu cu ei.. Tatăl lui, un om tare harnic, agitat, carismatic și drag mie a avut o atitudine rezonabilă.. a spus că nu e nicio problemă, să ne luăm deciziile astfel încât să ne fie bine și să fim fericiți. Nu știu dacă erau doar vorbe așa cum nu-mi mai amintesc cu exactitate nici cuvintele lor, aveam o ceață densă și gri care-mi învăluia tot creierul.. privind în urmă, am doar o imagine vagă a cum am perceput reacția lor, la momentul respectiv. Nu m-au judecat, cel puțin nu atunci.

            Părinții mei nu au acceptat decizia la fel de rezonabil. Cum vor explica lumii așa ceva, invitațiile au fost trimise, restaurant plătit, formație plătită.. și mai presus de tot, ce va spune lumea? Au încercat să discute cu mine însă decizia mea era irevocabilă.

            ”Te-am forțat noi să spui <Da!> ?»

            “Nu!” Voi doar ați pus presiune..

           “Atunci, cum vine asta.. nu simți că este nunta ta, nu este momentul vostru? Noi am făcut totul să vă fie bine. Am cumpărat mobila, ziceai că el a venit cu apartament, cu tot, că tu nu ai venit cu nimic, că nu te simți acasă.. am vrut să simți că vii și tu cu ceva și să fiți bine. Am făcut eforturi pentru tine, cu ce ți-am greșit să ne faci așa ceva? Când să mai anulăm, ce vor spune oamenii?”

            Ce să spună? ”Slavă Domnului!” că mai scapă de o obligație și mai pun niște bani deoparte, asta vor spune.. în timp ce, pentru cei cu îndeletnicirile de care vă preocupați atât, vor avea și ei câteva momente de bârfă care să le aducă puțină culoare în viețile anoste. Atât de simplu.. ca la o vacă, două coarne și-o coadă!

            Am devenit rușinea familiei.. Cel puțin asta simțeam. Ai mei mă condamnau pentru ce se întâmpla, nu-și explicau unde era acel copil minunat și ascultător de care erau atât de mândri. Nici nu voiau să audă de o astfel de decizie. Refuzau să accepte, considerau că este un moment de rătăcire.

            Mă străduiesc de 5 minute să-mi amintesc ce s-a întâmplat după însă nu reușesc decât să sar la episodul în care, la câteva zile de la veste se așternuse o stare latentă de tensiune atât între familii, cât și între noi doi. Eu dormeam foarte mult, nu știu ce discuții se purtau, părinții mei nu mai vorbeau cu mine, pe părinții lui îi evitam, prietenul meu devenise oarecum distant și avea discuții telefonice în cealaltă cameră.. ne aflam într-o zonă în care încercam să ne comportăm ca și cum totul este în regulă, însă știam amândoi că lucrurile erau departe de a fi așa. A început ”partajul” însă nu între noi, între familii.. la urma urmei se făcuseră investiții pentru nuntă.

            Îmi era silă de tot..

            M-am trezit singură într-o dimineață, el era la serviciu, simțeam că mă doare tot corpul.. Nu mâncasem de vreo 2 zile, ajunsesem la vreo 46 de kilograme, mă simțeam foarte slăbită. Voiam să plâng și atât..

            M-am ridicat din pat, simțeam cum îmi vâjâie capul și imaginea se transformă în ceva negru.. mi-am dat seama că trebuie să mănânc ceva pentru că dădeam semnale de anemie. Am mâncat un Snickers, am băut o cafea însă cred că organismul nu mai accepta mâncare.. am vărsat tot și am început din nou să plâng. Cum aveam să ies din toată povestea asta, cum aveau să se termine toate?

            Gândeam lucrurile astea în timp ce îmi făceam mecanic bagajul. Trebuia să fug! Nu conștientizam ce fac, cel puțin nu cred.. Pe măsură ce împătuream, tristețea se transforma în energie, în entuziasm, în sentiment de libertate. La un moment dat, nici nu mai împătuream.. le aruncam pe toate în geamantane, nu mai aveam timp, eram ca un infractor care, dacă mai întârzie un minut, riscă să fie prins. Trebuia să dispar cât mai repede. Era după-amiază, toate bagajele la ușă, curățenie lună, o ultimă verificare să nu uit ceva, am mai aruncat o privire înainte să încui.. Doamne, cât de deprimant, gol și pustiu arăta acum totul! Incredibil cât de mult spațiu ocupam..

            În momentul în care am urcat în taxi, a fost pentru prima dată, după mult timp, când mă simțeam liberă, aveam aer, simțeam că gata, s-a terminat totul și acum va fi bine.. Simțeam că plutesc și nimic nu mă mai poate atinge. Nu aveam unde să mă duc, părinții nu vorbeau cu mine, nu le puteam cere un sfat.. am plecat la apartamentul unde locuiam înainte cu fratele meu. S-a uitat confuz la mine, m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am răspuns că ne-am despărțit și cam aici s-a încheiat discuția. Știa oricum de anularea nunții și nu e genul care să insiste sau să-l intereseze. S-a întors la calculatorul lui și m-a lăsat să-mi despachetez.

            Nu am primit niciun telefon, niciun mesaj, nimic. Mai bine, îmi era teamă de așa ceva.. Trebuia totuși să-i returnez cheia..

            După 2 zile, drumul spre el mi se părea străin. Deși am savurat euforia libertății timp de cele 2 zile, pe drum mă simțeam copleșită de emoții, îmi era dor.. M-am gândit tot drumul cum să încep, cum să sune salutul, ce aveam să-i spun, ce-ar mai fi fost de spus? Abia atunci cred c-am realizat parțial ce-am făcut. Oare ce-a simțit când a ajuns acasă și-a găsit apartamentul gol, oare ce era în sufletul lui..?

            Nu mai țin minte dacă am sunat la ușă sau am intrat direct, îmi aduc aminte doar că era dimineață, îl trezisem și stăteam lângă el, pe marginea patului. Încercam să-i vorbesc, să-mi cer iertare pentru cum am plecat. Se uita la mine, nu avea nicio reacție. I-am lăsat cheia pe noptieră, mi-am dat seama că nu mai era nimic de spus.. Am plecat.

            A fost ultima oară când ne-am văzut..

            O experiență care m-a schimbat mult, m-a maturizat teribil, m-a lăsat o perioadă fără suportul familiei, fără prieteni.. și închisă, mult peste doi ani, într-o singurătate neagră, confuzie și lacrimi.

            NB: Am primit mesaje frumoase, mesaje în care am fost întrebată dacă povestea nu ar fi susținută mai bine prin cronologie, în care mi s-a solicitat să vorbesc și despre cum am depășit aceste momente, despre ”înțelepciunea care a crescut din toate aceste experiențe”..

            O cronologie ar rupe trăirea și ar lansa-o în rațional, ceea ce ar transforma o bucățică de suflet, reconstruită din frânturi, într-o poveste logică, o poveste care probabil ar aparține altcuiva. Personajul nu-mi poartă numele în totalitate, personajul este o bucățică din mine, aruncată într-un colț de pod, ruptă și imprăștiată de vântul și ploile care au avut acces prin diverse fisuri, o bucățică pe care acum, după atâția ani, o caut, o refac ca un puzzle, șterg fiecare piesă și încerc să o lipesc cu grijă la loc fără a deschide vreo cicatrice. A-i căuta cronologia cred că ar distruge din autenticitate, din latura umană a ceea ce reprezintă cu adevărat acest proces. De asemenea, cred și sper că lecturarea capitolelor dispersate pe Facebook, postate la anumite intervale, în mod evident rupe firul acțiunii.. însă citind un tot unitar care leagă momente, povești, trăiri, completează firul logic a ceea ce vreau să obțin la final.

            De ce fac asta? Pentru a completa omul din mine, pentru că viața nu este o mamă vitregă care vrea să aplice corecții, ci se construiește din experiențe plăcute sau mai puțin plăcute, însă toate reduse la o aparență care riscă o interpretare eronată prin prisma implicării directe în evenimentele momentului, ale prezentului respectiv, iar astfel de interpretări pot degenera în adevărate drame.

            Am avut ocazia să cunosc mulți oameni ”fracturați” sufletește, care s-au pierdut fie din motive similare, fie din diverse frustrări contextuale în care au fost ancorați social, fie din pricina răutății umane care nu are graniție, fie din alte considerente.. oameni care au ajuns până la tentative de suicid. Despre ei nu voi vorbi, sunt oameni care au dreptul la intimitatea poveștilor personale de viață.. Însă un lucru important pe care l-am învățat este faptul că nu poți ști ce ascunde aparența unui zâmbet, substratul aroganței, ecoul pe care un cuvânt îl poate avea în sufletul și acțiunile celuilalt.. Este ușor să arunci cu noroi, mâinile celui care aruncă se clătesc repede.. hainele celui care încasează necesită un întreg proces de curățare, asta dacă are resursele pentru detergenți, cunoștințele necesare, vârsta să o facă singur, circumstanță în care impactul se extinde și asupra celor din jur.. ca să nu mai vorbim despre vânătăile fizice și psihice.

            Țin să vă mulțumesc pentru toate mesajele care nu fac decât să mă bucure și să sper că, și de această dată, faptul că am reînceput să scriu atât de brusc este doar o modalitate a vieții de a încerca să-mi comunice ceva, de a mă păstra în expectativa unui scop și a-mi confirma, din nou, faptul că nimic nu este întâmplător.

            Partea 1: Povestea

            Partea a 2-a: Introspecția

            Acesta este ultimul capitol care va fi postat până la publicarea cărții, dacă îi va fi vreodată menită cerneala tiparului.