Dac-ar avea putere sa viseze, imagini vii de viață și rușine
S-ar scurge-n zâmbet dulce prin durere, ce șanț săpat ca apa prin ruine!
Halucinante vorbe strâng ca ștreangul, sugrumă visul ei de tinerețe,
Femeia împlinită prin iubire e doar o umbră-n riduri și tristețe.

E-atâta ploaie-n ea, atâta plâns, stă răspândit atât nămol în trupuri,
Atâta corp de lut murdar de suflet, atâția oameni adunați în grupuri,
Lovesc cu vorbe grele, cu icoane, și cu blestem ei scuipă-n al ei basm
Din suflet de copilă-mbătrânită, damnată-n trup încovoiat de spasm.

În suflet degerată de speranțe, îmbrățisări și vorbe mincinoase,
Pe trup prea pângărită de atingeri, de încercări și patimi rușinoase,
Pe deget tatuată cu inelul pe care-un ieftin, fără nume „Te iubesc!”
A mai rămas doar o minciună gravă, în care-ai ei bărbați se oglindesc.

Prezentul biciuiește-n semnul crucii, lovește cu venin de om și lacrimi:
„Să-i fie confiscată libertatea, povara să și-o spele-n chin și patimi!
Că nu a vrut ea calea s-o urmeze, ca noi, de știm ce-i drept, ce e moral,
Pe-altar de sacrificiu sa se-nchine, iubirea s-o accepte tumoral.”

„Mă-mbolnăviți pentru a mia oară, de frig, de gol, de crivățul din voi,
În care betegiți de-mbrățisare, de ani nu mai simțiți pluralul « noi »,
De dragostea din voi.. ce jurământ promis în legea firii opulent!
De miros de parfum din alte paturi, de palme aruncate virulent.

Și-mi spuneți mie cum să fac la fel, cum Dumnezeu deshidratează timpul
Dar, tu.. bărbatul cel cu haină gri, cam care ți-e-n relație-anotimpul?
Ți-e mâna înghețată sub mănușă, e strânsă întru ură-n chip de pumn,
Pe mine mă urăști tu când nevasta ți-e umbră lângă tine, e doar fum?

De ce n-o iei de mână că-i e frig, n-o vezi cum zgribulită mă condamnă?
Să se-ncălzească iarna dintre voi, să știe o-mbrățișare cât înseamnă..
De-ai ști să te-ncălzești în ochii ei, în zâmbetul furat de dimineață,
Să-ți scrii tu jurământu-n chipul ei, pe care-n doi să-l sigilați cu viață.

Lovești, femeie.. tu, cu doi copii! Lovești cu plâns, nu mai ai voce-n șoapte,
Dar nu e soțul tău cel de acolo, de-arată ostenit de-atâta noapte ?
Și-mi pare că plătește un chip tânăr, și-i fură un sărut, și timp, și anii
În timp ce tu tânjești la vorbe calde, dar la altar, te-ai măritat cu banii. »

La colțurile străzii cu iz de mahala, Abaterea-i supusă la acră judecată,
Verdictul rupe timpul, ecoul sparge noaptea când, iată, în sfârșit e condamnată!
Se oglindește tristă în ochi bolnav de lume, într-un final îmbrățișează norma,
Abandonează fondul, în el e prea mult suflet, acceptă resemnată, Normalitatea-i forma.