Pe mine religia m-a distrus, credința m-a reconstruit. Religia m-a biciut cu dogme, credința mi-a dat aripi. Religia mi-a impus, credința mi-a oferit opțiuni.

          Nu cred în instituții însă cred în conceptele frumoase pe care și-au construit fundamentul.. ulterior ridicând palate din aur fals și distrugând scânteia care le-a dat viață. Și totuși, având toate motivele să încetez să mai cred, am început să îmbrățișez credința cu mai multă tărie, însă am redefinit-o în termenii mei. Spun ”credința” pentru că eu nu simt credința ca fiind sinonimul religiei.. le-aș pune mai degrabă în raport de antonimie.

          După prima noapte în doi, o noapte care a început frumos, știti deja povestea din Partea I, dar în timpul căreia și după care nu mă așteptam să refuleze o întreagă Cutie a Pandorei de inhibiții, dogme, regrete, durere fizica, flăcări de Iad care să degenereze în atât de multă ruptură emoțională, cioburi psihice.. unde poți găsi cea mai la îndemână alinare decât la un medic de suflete, un preot? Mă apropiam de împlinirea celor 20 de ani..

          Am fost pusă la zid în cel mai dur și lipsit de umanitate mod, în interiorul instituției bisericii, în cadrul Sfintei Spovedanii de la care așteptam un sfat, o confirmare a faptului că Dumnezeu este iertare, că nu există greșeală și că greșeala face parte din umanitate, că regretul distruge, mutilează, că Dumnezeu este aici, acum, în noi, că secunda asta e deja Trecut, de ce s-o regreți și să nu-ți permiți luxul de a o trăi, de a o respira, de a o greși, de a o reface în ceea ce numești tu planuri de viitor care oricum, șanse mari să nu se întâmpla așa cum ți-ai planificat, oricum vei mai greși, pentru că ești un cazan de sentimente care arde la foc de rațiune. Pentru că ești om..

          Din acel moment a început să se otrăvească ceea ce era frumos între noi, religia a fost primul factor extern care a aparut ca un cancer și a distrus niște emoții, niște trăiri atât de curate, în primă fază prin prisma regretului, angoaselor apărute în urma unei educații care taie aripi, impune adevăruri absolute și nu te învață să gândești singur, angoase care devin sursă a ceea ce numim cu atât de multă mândrie “principii”, “valori”.. fără a le putea aloca o semnificație reală, desprinsă de clișeu, ci implementându-le strict ca o menghină socială venită să alinieze în spirit de normalitate. Ulterior, angoasele au alimentat tumora sufleteasca printr-un canon absurd, venit în urma unei investigații îngenuncheate și complet deplasate, a unor întrebări atât de indiscrete încât mă făceau să-mi fie rușine de mine, de existența, de ființa mea..

          În consecință, în loc să fiu acolo, să împart, să simt, să trăiesc momentele în doi, acum încercam să fug de ele, să găsesc scuze iar când nu puteau fi evitate, îmi era teamă, o stare anxioasă punea control pe toți cei 1.6 m alimentați cu rațiune, tremurând cu gândul la canon, la toate întrebările indiscrete care parcă tăiau în mine, actul sexual în sine devenind artificial, dureros, lipsit de concentrare iar teama sfâșiind parcă, plină de ură, momentul de bucurie. Și n-am plecat pentru că îl iubeam. Până când frustrarea a devenit atât de urâtă, de insuportabilă, de inflexibilă încât am plecat.. pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine și puneam la îndoială orice, inclusiv capacitatea mea de a iubi.

          Cât de grav poate distruge biserica, prin constrângeri, lucruri atât de frumoase în om, ce zgardă poate pune libertății, dreptului de a simți, de a trăi, de a iubi, câte confuzii poate genera și cât de puternic poate alimenta nesiguranța. Am ajuns la concluzia că, pentru biserică, încă mai vine barza iar femeia nu este mai mult decât un incubator destinat procreerii, chiar și acest lucru în limitele impuse. Orice abatere de la “reguli” este sancționată în numele iertării.

          Pentru mine Dumnezeu este o energie care leagă lucruri, este bucuria faptului că tocmai mi-a venit coletul cu o pereche de tenisi pe care mi-i doream și pentru care am muncit, este dorința de a scrie această carte cu gândul că și un singur om dacă am reușit să ajut, atunci este un pariu câștigat, este zâmbetul băiatului necunoscut care mi-a întins timid o floare pe stradă, de 8 Martie, este mesajul de la tatăl meu care îmi descrie surprinderea și bucuria mamei din momentul în care a primit coletul de la mine, este emoția pe care am simțit-o acum vreo lună după ce am venit de la o întâlnire, este frunza mică și verde pe care ficusul meu a lăsat-o astăzi să vadă lumina, este muzică de care mă bucur fără să fiu în stare să o cânt, este poezia din mine care-mi umple pieptul, este greșeală, este părere de rău, este suferință, este iertare, este bucurie, este coincidență și mai presus de toate.. este speranță, răbdare, echilibru și dezechilibru.

          Speranță, Răbdare, Echilibru și Dezechilibru..

          Ați citit povestea pe care am relatat-o transparent, uman, fără rușine în toată Partea I.. Acesta este Dumnezeul meu, în fiecare cuvânt, în fiecare trăire, în fiecare zâmbet, în fiecare lacrimă..

          Dumnezeul meu m-a adus în pragul disperării, m-a lăsat fără relație, cel puțin într-o etapă momentană fără familie aproape, fără prieteni, fără o viață socială și m-a aruncat într-o depresie pe care tot El m-a învățat s-o depășesc.

          Dumnezeul meu nu m-a îngenuncheat, nu m-a pus la rugăciune, ci mi-a spus “Trăiește!”. Când am greșit, Dumnezeul meu mi-a spus “Și ce dacă ? Mai ia o dată să vedem dacă ai învățat.. Și încă o dată.. și încă o dată.. și pierde și acest om, chiar în același scenariu.. ”. Și nu a greșit, sunt oameni care fac parte din mine, oameni pe care îi iubesc pentru că m-au învățat să iubesc, oameni care m-au făcut să simt și oameni în care știu că am avut un ecou cel puțin la fel de puternic. Iar Dumnezeu a fost în noi, între noi, deasupra noastră.. cui pasă de Creștinism, Buddhism, Hinduism, Cabalism.. și toate aceste teorii care la bază, în realitate, oricum construiesc pe același fundament. Dumnezeu este implozia și explozia asta nebună și constantă de atomi din partea noastră tangibilă, energia concretizată în materia pe care o putem vedea sau în toată nebunia din spatele ei la care nu avem acces. Dumnezeu  este nenorocitul care și-a bătut joc de tot ceea ce tu reprezinți și în fața căruia ți-ai deschis pieptul și ai lăsat emoțiile să zboare, căruia i te-ai oferit și a spălat cu toată ființa ta pe jos.. la fel cum Dumnezeu este omul minunat pe care ți l-a trimis pentru compensare. Dumnezeu este femeia care a plecat cu toată resursa ta de iubire care te-a lăsat atât de gol, de peticit emoțional și tot El este femeia care a apărut în viata ta cu un nou costum cusut cu atât de multă grijă, iubire, bucurie, renaștere chiar atunci când nu mai vedeai nicio speranță. Dumnezeu nu este ură, nu este dorința ca cel care ți-a făcut rău să sufere cel puțin cât te-a făcut să suferi, nu este regret și nici abatere de la principii îndoctrinate, de la ceea ce consideri că-ți definește puritatea, calitatea de om.. pentru că Dumnezeu este iertare, este greșeală, este acceptare, este speranță, este tot ceea ce te face să fii mai bun, mai liniștit, este Cel care te transformă într-o formă evoluată a ta.. așa cum este Cel care se întoarce către tine cu o forță cel puțin egală cu ceea ce ai făcut altora, bine sau rău. Este un blocaj inutil să rămâi captiv în ură pentru că Universul, Energia, Dumnezeu, Allah sau toți zeii care-și duc veacul prin diverse manifestări religioase își cunosc manualul după care își construiesc tot ceea ce noi nici măcar nu putem înțelege sau asimila. Unii o numesc Karma/Dharma, alții se fâstâcesc în alte denumiri bombastice.. eu o numesc Dumnezeul meu.

          Dumnezeul meu mi-a spus “Zâmbește! Zâmbetul tău, chiar dacă nu se întoarce acum, cel caruia i-ai zâmbit i-ai activat suficiente ca astăzi, mâine, într-o zi să zâmbească și el cuiva. Iar cuiva să zâmbească altcuiva și tot așa, până se închide cercul și zâmbetul ți se intoarce, fie și de la o altă persoană decât cea căreia i-ai zâmbit. De unde știi că nu este unda lansată chiar de zâmbetul tău?”. De curând am ascultat-o pe Oana Pellea care a venit să ne vorbească despre efectul lui “Mulțumesc!“, o tematică stabilită corporatist si plătită în consecință, însă am fost foarte surprinsă să aud ideea redată similar, vorbită cu suflet. Sunt lucruri atât de la îndemână, de ușor de înțeles dacă vrei și ai deschiderea, bunătatea să le simți și să le lași să te transforme în omul care vrei să fii în viața de zi cu zi.

          Dumnezeul meu m-a lăsat fără loc de muncă, fără posibilitatea de a-mi plăti rata cu o iminență destul de mare de a-mi pierde casa. Nu am înțeles de ce pentru că munceam până noaptea târziu, de multe ori îmi dedicam și weekend-urile iar El s-a gândit să mă încerce cu un compromis căruia, datorită faptului că i-am spus “Nu!”, a degenerat în urmări previzibile și neplăcute care m-au împins până la urmă la gestul impulsiv de a-mi da demisia. Gestionam un concurs cu o denumire de țară îndepărtată, pentru care munceam teribil de mult, pentru care căutam documentare pentru a putea face filmulețe și alte materiale motivaționale. Iar țara aia, numele ăla care mă fascina, mi se părea atât de intangibil, un punct pe hartă la care nici nu puteam visa vreodată.. Și multă muncă pentru acest concurs, pentru mâna de oameni care eram acolo și încercam să ridicăm un business pe o piață în plină dezvoltare și destul de competitivă, nebunie pentru care trebuia să primesc o excursie în afară, aici.. “peste gard“, prin Europa. O excursie pe care, în alte condiții, nu mi-o puteam permite, o excursie care nu s-a mai concretizat întrucât am fost scoasă de pe listă în favoarea unei persoane care, spre deosebire de mine, a știut să spună “Da!“ la momentul “potrivit“. În aceeași zi m-am strâmbat la Dumnezeul bisericii, la tot ce înseamnă Dreptate și am plecat înecată în lacrimi și cu tot ce am relatat deja. Însă tot Dumnezeul meu, la o lună după acest episod, m-a trimis într-un mod absolut miraculos, însoțitoare de zbor printr-o țară care nici măcar nu știam că există. Destinația care purta semnificația concursului a fost a 2-a destinație în care am zburat, iar destinația de pe lista căreia am fost scoasă a fost a 5-a destinație în care am zburat, pe lângă faptul că am avut ocazia să văd toată lumea și să câștig financiar de 5-6 ori mai mult, spiritual imposibil de cuantificat. Cât despre oamenii respectivi, am înțeles ca nu mai e nimeni acolo și nu au plecat tocmai de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Mai mult de atât, cu persoana în cauză, oricât am evitat, m-am întâlnit după doi ani și cred că am rămas în termeni destul de buni.. în final, s-a demonstrat că nu este un om rău, însă cred că este vorba despre a fi om, cu vulnerabilitățile aferente.. și atât. Câtă vreme reușești să conștientizezi, să compensezi, cred că vine ca o lecție de viață care te transformă într-o variantă mai bună, mai evoluată a ta. Iar pentru asta eu nu pot decât să-l felicit.

          Însă tot Dumnezeu este viață și, precum am spus și în capitolul « Conformitatea », nu este vorba despre ce așteptăm noi de la viață, ci despre ce așteaptă ea de la noi. A ști să-ți accepți momentul, bucuria, suferința nu cu resemnare sau cu îndreptățire, ci cu demnitate, curaj și a ști să-i dai un sens este primul pas spre a-ți găsi și tu un sens, un “de ce” al tău care să-ți justifice existența, implicit o soluție.

          Îmi spunea o cunoștință căreia i-a murit mama când avea vreo 20 de ani, cât l-a afectat, cât de nedrept a fost ca un om atât de bun și de chinuit de viață să fie luat, în timp ce alții care nu mai încetează să facă rău celor din jur, sunt păstrați. După toate lucrurile povestite despre ea, și mie mi se pare nedrept și vreau sa cred că este în spate ceva mult mai complex, o stare de echilibru care trebuie să existe.. ca în basme, lupta între bine și rău.. pentru asta, ambele elemente sunt necesare și tot pentru păstrarea acestui echilibru, unii sunt luați, alții sunt păstrați. Selecția se face poate în funcție de durerea pe care oamenii respectivi o trăiesc, de scopul atins în viețile lor, de ceea ce au de adus prin intermediul formei în care “revin“. Îmi povestea un călugăr hindus despre faptul că, în cultura lor, există reîncarnare și, de obicei, reîncarnările se întâmplă în aceleași familii de energii.. astăzi poți fi mama, în următoare viața poți fi fiica, soțul, fiul, nepotul, strănepotul.. în funcție de ce greșeli ai făcut în viața asta, față de cine, ce lecție ai de învățat sau pur și simplu ce ai de adus minunat, tot în această lume, prin “revenirea“ ta. Cu fiecare viața devenind mai bun, învățându-ți lecția, la final te contopești cu energia Universului, “moksha“. Chiar și la ei, toți zeii, în final, se reduc la această unică energie, “moksha“. Și oare “moksha“ nu este Dumnezeu? După ce mi-a povestit despre mama lui, văzându-i durerea din ochi, vina pe care și-o alimenta, ulterior chiar semne de transformare nu tocmai frumoasă pe care vreau s-o pun pe seama traumei, mă gândeam că poate e posibil ca ea să fi revenit în forma nepoților mici pe care îi are, sau poate să revină în forma vreunuia dintre copiii lui, atunci când și dacă va fi cazul. Nu pot să cred în constanța urâțeniei spiritului și în liniaritate unei astfel de direcții, nu când discutăm despre oameni cu o dezvoltare și o capacitate de raționament nealterată.

          Pentru unii poate că Dumnezeu este un bătrân care stă, acolo sus, și privește la marionetele lui, vegheaza cuminte, premiază, pedepsește.. Pentru mine astea sunt niște povești scrise sub formă de basme astfel încat orice minte, oricât de nepregătită, să poată înțelege ceva mult mai complex, imposibil de înțeles, Energia asta care explodează în toată splendoarea, perfecțiunea, tendința spre echilibru, tot controlul ăsta nebun care generează evoluție atât în noi cât și în jurul nostru, Miracolul pe care noi nici măcar nu-l putem cuprinde în cuvinte pentru că încă ne încordăm creierele și ne impunem dogmele, fluturăm aroganți Biblii și cărți, împărțim teorii despre civilizații considerându-ne singuri în toată măreția Universului căreia nici măcar nu-i cunoaștem granițele, vreo finalitate, declanșăm războaie în numele adevărului absolut, iertării, dumnezeu.. Ăsta nu este Dumnezeul meu..

          Pentru mine Dumnezeu este o energie care leagă lucruri, oameni, transformă momente în ideea de a corecta, de a oferi lecții, de a ajuta, de a întoarce din drum sau de a accelera pasul. Pentru mine Dumnezeu este sfânt tocmai prin lipsa de echilibru pe care ne-o servește, prin faptul că ne construiește pe fundamentul unei oarecare tensiuni, respectiv tensiunea între ceea ce ai făcut deja și ceea ce ar trebui să mai realizezi, diferența între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să mai devii. În mod clar eu eram într-o formă alterată a mea, ușor arogantă în urma realizărilor școlare, impulsivă, într-o stare de confuzie religioasă.. clar mai aveam de lucru la ceea ce aveam să devin. L-am renegat pe Dumnezeul bisericii, pentru a-l primi înapoi pe Dumnezeul meu. Și în mod clar, în orice moment critic, atunci când speranța se transformă în resemnare , poate chiar refugiu către orice îți promite control, fie manifestat prin vreo tulburare emoțională sau pur și simplu muncă fără a conștientiza granițele care-ți fac rău, apare și schimbarea.. nu ai dreptul la o liniaritate care te auto-distruge, însă trebuie să vrei să vezi asta și, deși resemnat, să tânjești după Dumnezeul tău salvator.