Un cuplu în vârstă sprijină banca din fața lor, de peste „sensul giratoriu” pe care-l descrisese Carmen ca fiind un „rond”. Ea în fața ei, el în fața lui.. ca o reflexie în oglindă. Andrei, sprijinit în continuare pe genunchi, îi admiră. Ea, deși bătrână.. frumoasă. Radiază calm, o frumusețe înțeleaptă, intimidantă.. poate anii, experiența.. Ochii de un albastru șters îi zâmbesc în cute albe adunate solidar spre colțuri. El, lângă ea, îi ia poșeta dintre ei și o mută pe partea lui. Ce chestie.. nu-i e rușine să-i atingă poșeta, s-o ridice, s-o mute în dreptul lui. Nu-l preocupă teama de a nu părea ușor efeminat sau sub papuc. Parcă ar fi crescut împreună. Mai mult, parcă ar fi împărțit același uter. Viața, un uter.. Poate că asta este viața, un uter, un furnicar de frați care uită unii de alții, Își odihnește mâna peste mâna ei, masându-i degetele cu grijă. Nu vorbesc, ea se uită spre el, îi zâmbește, îi strânge vârful degetelor și-și întoarce privirea spre aceeași zare spre care era pierdută înainte s-o bruieze. Instinctiv, Andrei se sprijină pe spate privindu-i în continuare, și imită gestul. Carmen îl privește surprinsa, pare pierdut în gânduri.
             C – Ești bine?
            A – Poftim?
            C – … 
            A – Aa, da! Scuza-mă, mă gândeam în altă parte. Ai spus ceva?
            C – Nu. 
            Își conștientizează gestul, însă vede ca ea nu și-a retras mână. Din contră, îi strânge discret vârful degetelor. 
           Își întoarce absorbit privirea înapoi spre spre cuplul în vârstă:
            A – Mâine seara vreau să te faci frumoasă. Ieșim să mâncăm. 
            C – Poftim?
            A – Ai ales provocare. 
            C – Aaaa… (râde). Dar ce-ți veni? Sărbătorim ceva?
            A – Mâine se implinesc șapte ani de când ne cunoaștem. 
            C – Glumești? Mâine? Chiar.. 6 Martie.. 
            A – Da. 
            C – Și pe 7 tu pleci.. Ce chestie!
            A – Da. 
            C – Unde mergem?
            A – Nu știu, ai vreo preferință?
            C – Nu. Dar să știu cum mă îmbrac. 
            A – Să te simți frumoasă. Pentru mine ești frumoasă oricum.
            C – Bine. Dar tot aș prefera să știu unde mergem. 
            A – Surpriză.
            Apusul e pe sfârșite, întunericul își face simțită prezența. La fel și frigul. Carmen stă ghemuită, cu picioarele la piept, cuprinsă puternic de brațele lui. Fruntea îi sprijină umărul drept iar simțurile îi sunt complet amorțite de parfumul lui de bărbat. Doamne, cum s-ar întoarce să-l sărute, să-i simtă măcar o dată buzele conturate atât de frumos, buzele care au fost la dispozitia ei timp de șapte ani și pe care le-a respins atât de hotărât, buzele care au sfătuit-o, care au făcut-o să zâmbească, care au consolat-o, care și-au plecat colțurile în fața tristeții ei, care cine știe cum au plâns în momentele lor de apăsare, în care ea nu le observa durerea. Buzele care au trădat-o cu Alina, chiar și pentru o seară, buzele care n-ar fi făcut asta niciodată daca EA, Carmen, le-ar fi răspuns, le-ar fi promis singurul lucru pentru care Andrei ar fi renunțat în orice moment la tot. Se ghemuiește și mai puternc la pieptul lui, îi desface fermoarul gecii și își strecoară mână peste pulover. Vrea să se ridice, să-l sărute, poate să-l accepte.. „Poate” ăsta atât de umilitor pentru el ar putea fi, în realitate, punctul lor de start. Sau finalul. Îl mângâie ușor pe piept, se joacă cu țesătura puloverului, îi simte mușchii încordați iar instinctele de femeie o fac să îl dorească al ei, să îl simtă până-n ovare, să își dorească să-i spună acolo, în frigul de martie, pe banca aia de un verde spălăcit, cât de norocoasă este, cât de al ei îl simte, cât îl iubește..  cel puțin pentru moment. 
            C – Provocare.
            A – Ai nevoie de o confirmare pentru ceea ce simți că vrei sa faci? (Zâmbește) Nu vreau să te ajut. Asumă-ți!
            C – Nu fi arogant!
            Bosumflată se răzgândește. Ce fraier..
            A – Știi de câte ori aș fi putut să profit? Nici nu-ți imaginezi cât de vulnerabilă ești uneori. Rar, ce-i drept, pentru că ai personalitatea asta de fier și o formă sfidătoare și arogantă de a te exprima și a te reconstrui singură, însă atunci când pici și accepți oameni în jurul tău, te pui pe tavă.
            C – Nu poți să-mi spui asta. Nu îi accept pe toți în jurul meu în astfel de momente. De obicei mă retrag în carapacea mea. Vezi dacă pe tine te-am acceptat?
            A – Mă înțelegi greșit. M-ai acceptat pentru că nu ți-am oferit motive de teamă. Nu te-am judecat, nu am compensat vreun deficit, nu mi-am asumat niciodată rolul de tampon emoțional. Iar faptul că te-am respectat nu mă face asexuat. Pur și simplu vreau ca atunci când va fi ceva între noi, dacă va fi vreodată ceva, să nu te trezești din vreo beție, sau din vreo tristețe, sau pur și simplu din vreo stare de vulnerabilitate, și să mă privești ca pe un impostor. Nu asta vreau eu să fiu eu în viața ta. 
            Nicio reacție. Încruntat, îi pune mâna peste mâna ei agitată, de pe piept. Vrea s-o oprească. Vrea să decidă. Vrea să-și asume.
            A – Și apoi, nu e rândul tău să alegi. 
            Carmen îl strânge de pulover  în timp ce își ridică fața spre el. Ochii îi strălucesc de lacrimi reținute. Andrei își desface strânsoare din jurul ei, cu vârful degetelor îi alintă urmele feței trase de frig. 
            A – Eu știu că mă iubești. Doar că încă nu știi tu asta. 
            Se apleacă și îi atinge ușor buzele, cu buzele lui. Respirația ei caldă, accelerată cere mai mult, el știe.. o simte cum vibrează de dorință. Și el vrea mai mult, tot trupul îi cere mai mult. Îi cuprinde chipul cu ambele mâini, cu degetele mari îi mângâie apăsat colțurile buzelor perfecte în timp ce fruntea i se odihnește pe fruntea ei. Închide ochii pierdut. Ar săruta-o până la sânge, până la suflet. Ar respira-o, ar trage-o pe nas, ar devora-o. I-ar urmări cu degetele fiecare detaliu, fiecare curbură, și-ar odihni buzele pe scobitura perfectă a claviculei din care și-ar sorbi șampania de ziua ei, în fiecare an, fără excepție. Ar face dragoste cu ea chiar atunci, acolo, sex, orice ar cere ritmul coapselor ei fierbinți pe care le simte acum, atât de încordate, lângă ale lui. I-ar purta mirosul, l-ar face parfumul lui preferat, i-ar savura gustul, i-ar dezmierda pielea cu fiecare atingere, ar alinta-o, ar admira-o, ar fute-o grav, suficient cât să nu înțeleagă dar să-i simtă încrâncenarea, cât să se răzbune pentru tot timpul în care l-a dat deoparte, pentru toți efeminații de bani gata care i-au sărutat pielea, apoi ar ierta-o și venera-o din nou, cu fiecare clipă mai mult, mai intens. Ar încheia fiecare zi ținând-o în brațe în timp ce i-ar confirma șoptit toate fantasmele în care stă rătăcită, toate idealurile care o fac atât de frumoasă și naivă. Ar săruta-o.. din nou.. și din nou.. repetat.. până când ar fi plin de ea, până și-ar liniști lipsa ei care îl face atât de incomplet. Deschide ochii.. frumoasă, vulnerabilă, a lui, acolo și totuși departe, oscilantă, imposibil de păstrat.. cel puțin pentru el. 
            A – Ți-e frig. Să mergem!
            C – Vreau să mai stăm. 
            O sărută apăsat pe frunte.
            A – Să mergem.