E doișpe abia, te cheamă în mine ecoul când te strig,
Pe unde ești, în care zbor, la două reușești s-ajungi?
Mi-e atât de dor, așa-i că o să vii, că nu m-alungi?
Mi-e rău puțin, iar mâinile mi-au degerat de frig.

T-aștept de patru ani, să fie trei, nici nu mai știu de când e banca noastră,
Refugiul nesimțit nu e de noi, a noastră-i doar îmbrățișarea pătimașă,
Sub ochii celor care poate ne iubesc, a celor cu privirea chiar pizmașă,
Noi doi, înșurubați ca unul, pe-aceeași bancă veche, tot albastră.

Nu-mi pasă nici de ei, nici de ai mei și, să nu plângi, de-ai tăi chiar mai puțin,
Când timpul ne dă aripi să zburăm, ei sunt un semn de exclamare care plânge,
Și chiar cu dragoste, cu grijă, cu pedepse, din neștiință o aripă de-ar frânge,
Ar rupe zborul tânăr, dans în doi, ar prăbuși din noi tot ce-i divin.

Mi-e drag de chipul tău, mi-e drag de tine, îmi ești și crivăț cum îmi ești și caldă,
Aș vrea să-ți pun în palme tot destinul, să-mi fii în nume, să îmi fii și doamnă,
Să ne iubim când unii ne iubesc, să ne iubim când alții ne condamnă,
Să ne jurăm credință pe toți sfinții și pe toți dracii care-n noi se scaldă.

Când grea îmi este iarna lângă tine, că n-o să-mi fii doar vară, asta știu…
Mi-e frig puțin, am degerat de tot, pe unde ești, în care zbor te-mpiedici?
Sau poate nu mai vii, captivă iar, te-or fi închis în cușca lor predici?
E patru abia, că n-o să-mi fii doar iarnă, asta știu…

Ai înghețat! Of, Doamne, vino-aici! Ah, cât de rece ești, cât de al meu.
Cu viscolul în ochi credeam că mor, credeam c-o să mă pierd în zborul greu.

Autor: Raluca Anghel
(rricanustiasazica.ro)