Un mesaj pe o rețea de socializare, o prietenă în comun, o întâlnire în care am simțit o energie minunată, o voce blândă, un calm liniștitor.. dar prea mic de statură, dinții prea strâmbi.. în realitate el prea frumos ca om, eu prea superficială să văd asta. I-a luat câteva luni pentru a 2-a întâlnire..

            Veneam de la Barlad cu trenul de seară. Peronul plin de studenți, părinți, bagaje.. Ca de obicei, plecasem de acasă cu lacrimile înnodându-mi-se în gât.. și am constatat cu placere faptul că nu eram singura. Sorbeam liniștită dintr-o cafea în timp ce încercam să-mi controlez starea iar mama gravita agitată în jurul meu. Am ajuns în București în jur de 11 noaptea, despachetam lipsită de chef în timp ce încercam să îmblânzesc golul din suflet și lacrimile împleticite printre sughițuri. Mare drama, ați putea spune, însă nu mai simțisem o îmbrățișare de luni bune, aproape că făceam anul.. Simțeam că îmi lipsește un traseu, nu eram acasă, în chirie nu mă simțeam acasă, mă enerva mobile veche, mirosul de bătran parcă impregnat și în parchetul care scârțâia la fiecare pas, și în patul mic și plin de arcuri.. Am decis să dorm pe patul extensibil, mult mai mic însă mult mai prietenos.. mult mai al meu. Mesaj..

            ”Ce faci..?”

            Ce mai vrea și ăsta.. ”Bine, abia ce-am ajuns acasă.. Tu?”

            ”Pot să te sun?”

            N-ar fi rău, până la urmă nu-mi plăcea de el dar îmi plăcea energia lui.. aveam nevoie de energia lui.. ”Nu știu.. Ia vezi, poți?”

            Aceeași voce blândă de acum câteva luni, eu cu o voce moale, tristă.. Încercam să par sociabilă însă #eșec.

            ”Ai plans!”

            ”Nu!”

            ”Bine, pentru că vin sa te scot la aer.”

            ”E 12 noaptea!!!”

            ”Stiu! 30 de minute.. ”

            Panică! Nervi! Pe atunci nu știam să spun ”Nu” categoric iar cât de categoric a fost el, m-a intimidat. N-aveam timp de duș, eram cum am venit pe tren, mi-am tapat părul, nu aveam timp de făcut pufoșenii de femei, m-am machiat repede, pantaloni negri, mulați, tocuri, o geacă lungă, cambrată, din piele.. o băscuță la mișto și gata diva! Bineînțeles că a și așteptat vreo 10 minute, ați văzut voi ”divă” să nu întârzie? Plus că n-ar fi plecat nicăieri.. la urma urmei mă plăcea, nu? Iar dacă ar fi plecat, cred că mi-ar fi părut rău doar de machiajul consumat.

            Am coborât, s-a uitat la mine câteva secunde, mi-a zâmbit și mi-a întins un McFlurry (pe atunci, înghețata mea preferată). În spate avea o chitară.. Un om cu o chitară. La cât de tristă și nervoasă eram, m-am uitat la el și am simțit că mă liniștesc, nu am putut răspunde decât cu un zâmbet. Am luat înghețata relativ topită datorită punctualității mele nevindecate nici până astăzi, iar din sarcasmul pregătit nu a ieșit decât un set de scuze pentru întârziere în timp ce savuram fiecare linguriță împreună cu el. Povestea.. nici nu mai știu ce povestea dar știu că era frumos. Eu mă uitam pe ascuns și îi analizam profilul. Nu era frumos, însă avea trăsături regulate, blânde.

            Am mers în Herăstrău, cer senin, stele, liniște, nu a încercat absolut nimic deplasat.. m-a întrebat dacă vreau să cânte, a încercat niște acorduri ceea ce pentru mine era o mica magie de noapte, de poveste.. întotdeauna am fost îndragostită de latura artistică din oameni.. iar în momentele de liniște îmi strângea mâna în timp ce-mi arăta spre cer, îmi povestea despre stele, despre Univers, vorbeam despre cărți, religii, perceptii, Dumnezeu.. se considera ateu. Nu, nu Dumnezeu se considera ateu, ci el.. însă la cât de ”umană” e religia, cred că și Dumnezeu se consideră ateu. Atunci am înțeles faptul că religia nu are nicio legătura cu ceea ce ține de credința din om, cu capacitatea lui de a fi și simți uman. Mai arunca și câte o vorbă de duh asemănătoare citatelor ălora virale pe Facebook, de ating sufletul, însă la el veneau de undeva din interior, vorbe de duh care spumuiau din ceea ce aveam ulterior să aflu că îl caracterizează. Nu rata niciun moment de a-mi strânge mâna, de a mă privi cu drag, căldură, grijă, protecție.. lucruri aparent atât de mărunte și anoste dar care mă făceau să vibrez atât de frumos, îmi venea să plâng la fiecare atingere.. atât de simplu! Asta simțeam atunci și asta simt și acum, privind în urmă și încercând să refac un puzzle amestecat printe alte puzzle-uri, cu piese rătăcite.

            Mi-am exersat sarcasmul, replicile malițioase.. aveam nevoie să-mi demonstrez faptul că și el este ”la fel” cu partenerii pe care-i tot schimbau fetele, cu toți cei cu care mai ieșisem la întâlniri și erau doar un timp mort ireversebil. La fiecare încercare îmi răspundea cu un zâmbet și o vorbă înțeleaptă, caldă.. cu suflet.. ceea ce mă făcea să mă simt cu atât mai mica, mai nenorocită pentru atitudine și mai vulnerabilă. Nu știam dacă iubeam sau uram sentimentul, însă îl simt și acum, când scriu despre asta.. și zâmbesc. Eram liniștită! Liniștită și simțeam că nu există decât un prezent, un cer, un miez de noapte și un om care radia ceva atât de minunat, un om care știam că nu se supără orice aș face, alături de care puteam să fiu eu.. îmi alimentam fiecare por cu ceea ce emana.

            Privindu-mă în ochi, jucându-se imaginar cu aerul, cu stelele, cu mine.. mi-a recitat ”Sunt tânăr, doamnă”..

            După câteva zile am ieșit de la un examen crunt.. nu greu, ci crunt. Nopți nedormite, stive de cărți, mulți studenți picați. Am ieșit din examen tracasată, obosită, nedormită.. scot telefonul și mesaj

            ”Sunt parcat vis-à-vis de de facultate, în partea dreaptă”.

            Mă îndrept spre mașină, mă privește în stilul caracteristic, intimidant, îmi zâmbește și se apleacă spre bancheta din spate revenind cu un buchet de flori;

            ”Cum te simți?”

            ”Obosită. Mulțumesc, ce surpriză..”

            Zâmbește..

            ”Știu că vrei acasă dar aș vrea să oprim mai întâi într-un loc. Ai încredere în mine..”

            Mergem la Ceainăria Cotroceni. Coborâm niște scări înguste, parcă intram într-o văgăună. Mă lovește un miros relaxant, o nebunie de arome, lumină difuză, pereți formați din pietre neșlefuite, o grotă intimă animată de melodii tip Budhha Bar și niște fete foarte drăguțe, zâmbitoare care ne conduc la niște măsuțe amplasate pe un soi de paturi suprapuse. Urcăm scările ”patului” la nivelul superior, ne aștepta un meniu ca o enciclopedie de bunătățuri, și un clopoțel. Ce poate fi mai dulce.. Astăzi mai găsim astfel de locuri, atunci nu prea întâlneai, dovadă și faptul că era mai mereu aglomerat. Din toată cartea aia plină de sortimente, a ales el pentru mine un ceai cu o denumire care suna mai mult a drog decât a clasicul ceai verde, și două prăjituri. Au venit ceaiurile cu miere, biscuiți, prăjiturile și nu am mai fost deranjați. Probabil toată tensiunea acumulată cu examenul a refulat într-o relaxare totală, râdeam din orice, plină de zâmbet și un strop de nebunie, din nou eu, așa cum mă știam și mai presus de toate începeam să-l văd cu alți ochi, trăsăturile fizice prindeau un contur frumos, un contur care radia din el și nu mi se mai părea imperfect.. Mai mult de atât, cred că a fost și el uimit de ce a descoperit atunci în mine, având acces doar la o latură mereu rezervată, prudentă..

            Un om care m-a învățat să văd mai departe, să nu mă pierd în superficial ci să încerc să privesc dincolo de granițele palpabile și să mă îndragostesc de un tot unitar, nu de o suprafață alterabilă. Un om care m-a făcut să uit complet de Capitolul 3.

            A urmat o perioadă frumoasă, o perioadă în care m-a învățat să iubesc, să simt din nou, să îmbrățișez frumusețea vieții, să văd lumina ca pe o oportunitate și să aștept seara cu emoția întâlnirii, să ies din carapacea anostă, crispată și să mă redescopăr. Sunt convinsă că nu a fost ușor însă nu a plecat nicăieri..

            Un bărbat care își ia orgoliul, se întoarce pe câlcâie și pleacă în pas de ombilic ofensat la primul refuz al unei femei, înseamnă că nu merită.

            Fiind îndrăgostit de munte, m-a făcut și pe mine să-i simt energia, pulsul.. Primul traseu pe munte, pe Transfăgărășan până la Sibiu, prima prăjitură în Sinaia, primele acorduri la chitară, primul ”Te iubesc!” înecat în emoție.. toate sunt asociate, undeva acolo.. cu o amintire frumoasă a lui.

            ”Ce cauți cu el? Adică serios, poți mai mult.. ”

            Draga mea, omul ăsta care nu este suficient în ochii tăi, este omul care știe să ofere mai mult decât o viață de club, care atinge mai mult decât o pereche de sâni și care vede în spatele kilogramelor în plus sau minus, a cearcănelor provenite din nesomn, de pierdere a identității.. este omul care nu intră cu bocancul în viața unei femei ci, cu răbdare, cunoaște, înțelege, atinge cu grijă lutul uscat, îl dă la o parte cu prudență până ajunge la ceea ce poate fi modelat, transformat în ceva frumos.. ca un sculptor de suflete.

            Din păcate timpul nu stă în loc iar realitatea alterează basmul. Prima noapte de dragoste a fost un eșec. Îmi doream și eu, altfel nu s-ar fi întâmplat, însă nu știam ce trebuie să fac, cum se face asta, care este limita moralității.. CARE ESTE LIMITA MORALITĂȚII.. Mulți ar putea spune că nu a fost atent la preludiu, la detalii însă cu preconcepțiile nu te joci. Nu îmi dădeam voie să fiu acolo, să simt ci eram o enciclopedie de întrebări, răspunsuri, într-o căutare continuă a ”normalității” și într-o teamă continuă că își va schimba părerea despre mine. Creierul nu-mi dădea pace în timp ce din mine ieșeau vapori de ”Raluca, simte!”. Când m-am simțit dezbrăcată în fața lui, m-aș fi bucurat mai mult să mă țină în brațe, să simt că nu mă vede, să mă ascundă între brațele lui, departe de orice alte simțuri, să mă strângă atât cât să simt că suntem unul și că goliciunea trupului este irelevantă, noi suntem aceiași.

            Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului, a distrus magia..

            NB: Mă gândesc să scriu ceva pentru el, lucruri pe care nu i le-am spus niciodată. Însă nu acum, poate vreodată, dacă le voi putea aloca un sens. Acum este căsătorit, are doi copii iar eu mă bucur să văd ca viața, cel puțin așa cum pot să o observ din unghiul meu, a fost generoasă cu el.