După 12 ani de renunțat la scris, vine o zi de duminică, un om întors de la sală, o cafea, un laptop.. și tastele încep să aibă suflet.

            Mă joc cu un zar și încerc să-mi dau seama cum aș putea începe un nou capitol.. un capitol despre cum să distrugi o relație..

               Arunc cu zarul.. Șase, aceeași cifră ca-n jocul mentalistului care mi l-a oferit cadou.

               A doua zi am mers la preot.. Știți deja povestea cu preotul, din capitolul doi.

            Nefiind un adept al bisericii, ci al credinței și atât, nu a mers cu mine ci m-a așteptat în fața bisericii. Nu știa ce voiam să fac la biserică, nici ceea ce mă măcina deși, fiind un tip cu o inteligență emoțională foarte evoluată, cred că intuia. Nu am discutat 100% deschis despre lucrurile astea niciodată. Nu datorită lui, el încerca să afle.. însă îmi era rușine, teamă să nu mă judece, să nu mă considere frigidă, ciudată, să nu-și piardă încrederea în el, ca bărbat.. Un maldăr de întrebări fără răspuns, de confuzii cu care mă luptam singură.. Încă puțină cianură în suflul relației..

            M-a luat de la biserică să mergem la cafea, nu puteam să vorbesc.. lumina zilei se traducea într-un negru care îmi făcea capul să vâjâie, nu puteam respira.. Coboram dinspre Berceni spre Tineretului, îmi venea să vărs.. Eram în dreptul cimitirului Bellu (din nou, viața are un simț al umorului desăvârșit) când l-am rugat să oprească și am izbucnit în plâns. Nu m-a întrebat nimic, m-a luat în brațe, m-a strâns cât a putut de puternic, de parcă intuia și el faptul că, din acel punct, aveam să ne pierdem.. și m-a lăsat să vorbesc. Printre sughițuri nici nu-mi mai amintesc ce spuneam, însă știu sigur că mă raportam la cuvintele preotului din care el, probabil, a înțeles doar faptul că starea mea provine din mustrări de conștiință. Ceea ce nu era neadevărat, însă era doar vârful iceberg-ului. Ceea ce mocnea în mine era mult mai profund și avea să crească, să distrugă tot, să degenereze în multe nopți similare celei dintâi care mi-a distrus orice urmă de basm și mi-a inoculat o realitate tehnică, mecanică, în care până și sentimentele erau traduse printr-un nimic mai mult decât un ”mecanism” sexual inevitabil, în fața căruia ”trebuia” să închid ochii și să mă supun pentru că, până la urmă, era parte din ”pachet”, din normalitatea sentimentului de dragoste concretizată într-o relație. În momentul acela nu prea avem perspectiva unei alte realități..

            Mă gândeam cu teamă la orice apropiere romantică, știam că avea să urmeze mai mult.. și totuși nu înțelegeam de ce, în același timp, aveam nevoie de apropierea respectivă, de momentele inocente din ea, de mângâierile lui, de privirea caldă, de atingerile pline de grijă, îl doream la fel de mult cum simțeam că mă dorește și el; atingerile, pasiunea, preludiul curgeau natural, doi oameni care se contemplau prin fiecare atingere, o intimitate lipsită de vulgaritatea egoismului. El se gândea la mine și vedeam cum își regăsește bucuria în fiecare zâmbet și tresărire a mea.. îi plăcea să ofere. Eu mă gândeam la el și aici intervenea problema, teama că îl voi dezamăgi încă o dată.. Când tensiunea dintre noi lua o direcție pasională intervenea, la un moment dat, blocajul.. același blocaj din prima seară, asociat cu dezamăgire, frica de eșec, de durere, de o posibilă disfuncție, de vreo anormalitate.. lucruri despre care nu îmi doream să știe nici el, nici nimeni și pe care nu știam cum să le gestionez sau ce soluție să caut. Știam doar că nu mă puteam relaxa, că totul decurgea perfect până în punctul în care îl doream teribil însă nu eram capabilă să-l accept. Mă deconectam din momentul nostru și eram ancorată brusc înapoi la realitate, la prima experiență dureroasă, la o latură rațională care-mi spunea că actul sexual nu depășește un stadiu tehnic căruia eu, aparent, nu-i puteam face față.. că îmi era teamă, rușine și nu înțelegeam de ce mi se întâmplau toate acele lucruri tocmai mie.. Cand amalgamul ăsta de gânduri îți invadează creierul haotic, simultan, într-un moment în care ar ar trebui să fii într-o cu totul altă sferă complet deconectată de orice logică, nu prea mai ai cum să fii prezent în ceea ce se întâmplă acolo.. devii spectatorul unui act similar unui viol, însă care are loc cu acordul tău și la finalul căruia vrei doar ca celălalt să te ia îa în brațe și îi promiți în gând că data viitoare va fi mai bine.

            Îmi doream să-i pregătesc diverse surprize, unele romantice, altele pasionale, să-l văd fericit datorită mie.. însă anticipându-mi eșecul final, implicit inutilitatea vreunui gest care avea să confirme doar încă o dezamăgire pentru el, să alimenteze mai mult o teamă deja destul de adânc înrădăcinată pentru mine, am preferat să reduc totul la surprize culinare la mine acasă, unde locuiam cu fratele meu și eram într-o zonă confortabilă, de siguranță, unde simțeam că nu există nicio așteptare, implicit nicio presiune.

            Mai mult decât atât, sentimentul de anormalitate mi-a afectat și latura socială. În întâlnirile cu fetele, despre care am discutat deja și în care nu pot spune că eram autentic integrată ci, mai degrabă, mă ascundeam în spatele unei măști care să mă facă să mă simt conectată măcar la o latură socială ”normală”, nu auzeam despre astfel de întâmplări. Țin minte că am avut curajul și am întrebat, la un moment dat, relativ direct, cum a fost ”prima dată” pentru una dintre ele, mai experimentată, și a spus că ”da, a durut puțin dar..” și a urmat o întreagă descriere amuzantă care nu venea să-mi răspundă la nicio întrebare.

            Am fost la medic, mi-au explicat tehnic cum că asta este situația, unele femei se nasc mai micuțe, mai înguste, mai cu uter retrovers, mai să le ajute Dumnezeu că altfel le paște călugăria..

            Am început să studiez despre asta și să văd ce soluție ar fi de găsit.. Să caut filme despre cum se face, să văd unde greșesc.. nu am reușit decât să-mi virusez laptopul, și așa depășit.

           M-am gândit și la varianta unui psiholog însă nu-mi permiteam așa ceva. Pe atunci, în afară de bursă, nu aveam nicio altă resursă suplimentară, părinții îmi plăteau deja a 2-a facultate, chiria și îmi asigurau strictul necesar pentru supraviețuirea în București. De la el nu puteam nici cere și nici accepta vreun support financiar. Nu prea știam eu să accept nici cadouri fără să resimt presiunea vreunei obligații.. din nou, încă o atitudine față de viață, nevindecată nici până astăzi. Accept cadouri doar la evenimente în care cadourile își găsesc un scop, altfel doar când simt cu adevărat că vin de la un om foarte apropiat, fără așteptarea de a primi ceva la schimb. Cadoul nu este un negoț, este în primul rând pentru plăcerea celui care oferă și pentru bucuria pe care o citește în cel care primește.. cel puțin așa văd eu să funcționeze.

            Între timp, am început să mă retrag din nou, ușor-ușor, în mine.. În mod previzibil relațiile cu fetele s-au răcit și am rămas numai cu prietenii lui, oameni cu care ieșeam doar împreuna. Siguranța mea era raportată la prezența lui. Echilibrul meu era raportat la prezența lui. Alături de el eram la adăpost, nimeni nu citea nimic, nu observa lucrurile care mă măcinau, sentimentul de ”anormalitate” care mă consuma din interior. Relația ieșise din zona romantică și intrase mai degrabă într-o zonă toxică, bazată pe dependență.

            Conștientizând anumite aspecte, am încercat să mai reiau ieșirile cu fetele. A funcționat, am început să ieșim împreună din nou însă apăruseră anumite animozități și între ele. Dacă înainte nu mă regăseam, în bisericuțele actuale, în banalități și discutii mărunte cu atât mai puțin. Ieșirile noastre au fost, de cele mai multe, ori soldate cu eșec. Nu știu dacă eșec însă, dacă înainte nu prea mă regăseam și rezonam cu foarte puține, acum.. încercând să forțez nota pentru o reintegrare chiar exagerată, pentru sentimentul de revenire, nu făceam decât să-mi epuizez orice urmă de energie și să-mi alimentez stările de oboseală, confuzie. Nu mă regăseam absolut deloc în noua formulă disperată, chinuită, de reintegrare, de recâștigare a teritoriului social. Îmi plăceau discuțiile de alt ordin, despre cărți, despre concepte noi, schimburile de viziuni.. totul cu pauze și pentru banalități, evident.. nu poți stagna într-o zonă care-ți ține creierul conectat permanent, în care nu-i dai și lui pace.. Însă ieșirile mele nu făceau decât să-mi confirme cam ce grad de inhibiție atinsesem, cam cât de închisă devenisem.. ceea ce mă speria și mai tare și-mi adâncea și mai mult nesiguranța, frica de ”anormalitate”. Intrasem într-un cerc vicios..

            Am început să urăsc lumina zilei și să prefer noaptea. Noaptea puteam dormi, puteam uita. Am transformat ziua în noapte, dormeam mult.. și cu cât dormeam mai mult, cu atât arătam mai obosită, ochii aveau o transparență de sticlă, complet lipsită de viață. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam, slăbisem, eram trasă la față, încercănată, gri.. Îmi făceam analizele în mod repetat fiind convinsă că trebuie să fie o problemă de ordin fizic, ajunsesem cumva ipohondră deși toate analizele ieșeau perfect. Câte o carență nesemnificativă primea atenție exagerată și era suplimentată înzecit.

            M-am refugiat din nou în studiu, mai nou și în gătit. De data aceasta atât pentru fratele meu, cât și pentru prietenul meu cu care mă vedeam zilnic.. El nu mi-a cerut niciodată așa ceva, însă așa se cuvine, nu? Fratele meu era greu de scos de la computer, trebuia totuși șă și mânânce.. cu prietenul meu mă vedeam zilnic, trebuia să am ceva în casă.. îți aștepți musafirul, prietenul cu o mâncare caldă, cu ceva dulce.. de casâ.. doar ești femeie, nu vrei să te faci de râs.

            El se refugiase, la rândul lui, în muncă. Mă iubea, știam asta, emana prin fiecare por, însă cred că se resemnase cu aparenta lipsă de pasiune și intrase într-o zonă de resemnare, acceptare. Ori, deși asta era confortabil pentru mine, mă făcea să mă simt cu atât mai rău față de el, să simt că-l iubesc și că-l urăsc în egală măsură, că mă urăsc în egală măsură.

              Într-un mod previzibil, pasiunea s-a transformat într-o conexiune similară relației frate-soră.

          Pe atunci făcea făcea web design pentru mai multe companii și artiști, printre care și pentru cabinetul psihologic despre care v-am vorbit în capitolul anterior. Atunci am cunoscut această persoană care a apărut în viața noastră și, deși nu a reușit să ne salveze relația, a reușit să aducă un plus valoare substanțial. Ea m-a sfătuit să încerc și cu 9595, știind faptul că mai lucrasem în presă și televiziune și văzându-ma în continuare parte din acest domeniu, și tot ea a fost prima persoană care a aflat o parte din lucrurile pe care le trăiam în acel moment. Îmi era atât de rușine de ea pentru că, în concepția mea, un psiholog era un doctor de nebuni, nu de suflete..

            M-a învățat anumite exerciții de imaginație care să mă ajute să mă relaxez, să mă iubesc, să mă accept. Probabil observase faptul că ajunsesem într-un punct în care mă uram și mă consideram vinovată, defectă, complet disfuncțională. ”Imaginează-ți o floare care se deschide..”, mi-a spus. Bine, printre multe altele dar nu vă pot spune chiar totul. Bucuroasă, mi-am luat imaginația cu mine, am pregătit veselă terenul ”de joacă”, el surprins și fericit, lucrurile au avansat.. totul mergea perfect.. eu cu floricica, lucrurile înaintau.. eu disperată cu tot câmpul de flori.. blocajul începea să se resimtă, eu intrasem deja cu elan în toată grădina botanică..

                 Eșec..

            Simțeam din ce în ce mai pregnant nevoia de somn, în timpul studiului îmi lipsea concentrarea.. citeam o pagină de 3 ori pentru a reține lucruri pe care în mod normal le rețineam citind pagina pe diagonală. Am pierdut bursa, am reușit s-o obțin din nou însă cu eforturi de 3 ori mai mari și rezultate chinuite, la limită.

            El mă iubea la fel de mult, îmi zâmbea la fel, oare nu observa nimic ? Îl uram pentru că nu mă lăsa să-mi confirm faptul că îl urăsc, îmi doream să-mi spună odată ceva, nu să mă ia în brațe și să mă facă să-mi lipsească în fiecare secundă, nu să-mi ofere flori ca unei premiante. Faptul că nu îl mai iubeam devenise o certitudine, altfel nu-mi puteam explica toate confuziile în care mă scăldam. O femeie care iubește bărbatul de lângă ea, știe să-l facă fericit, să-l păstreze.. ori eu deja aveam îndoieli majore că ceea ce simțeam era dragoste, și nu ceva ce degenerase în vreun soi de dependență de care trebuia să fug cât mai repede. Dar totuși dependența are un aspect egoist, la mine lua orice altă formă în afară de egoism. Nu era nici teamă de singurătate, ajunsesem să-mi doresc să scap din relația respectivă crezând ca astfel voi închide cercul de frustrări, să fug.. am început să-i dau tot felul de motive să constate că nu merit și să se despartă, astfel încât să scap și cu o conștiință curată. Nu a funcționat nimic!

            Datorită gesturilor lui si a ochilor mei blegi și pierduți, a lipsei de energie care probabil mă ajuta să pozez destul de eficient în femeie îndrăgostită și împlinită, devenisem un cuplu exemplu, iubit de cei din jur. Împreună emanam o energie frumoasă și culmea, deloc falsă. Eu îl sărutam discret de câte ori prindeam ocazia, la fiecare drum mai lung mă trezeam conturându-i cu degetele ceafa, spatele.. el nu-mi dădea drumul la mână nici măcar când conducea. Până și astăzi, privind relaxat în trecut, îmi este greu să definesc ceea ce era în realitate între noi.. Ceea ce știu sigur este că atunci când s-a îmbolnăvit și a slăbit brusc, parcă-i simțeam suferința, plângeam pe ascuns de câte ori îl vedeam încolăcit de durere.. și încercam să fiu tare în fața lui. Nu știam ce să gătesc mai bun și mai lichid astfel încât să se poată alimenta și pune pe picioare. Cred că atunci l-am iubit cel mai mult.

            Părinții mei începuseră să pună o oarecare presiune. Nu făceau asta din rea voință, din contră. Într-un oraș mic, la vremea respectivă, ”Ce spune lumea” conta destul de mult. Și astăzi mai contează, sunt ferm convinsă.. Presiunea venită din partea lor era o formă de protecție extinsă asupra mea. În primă instanță presiunile au început, într-o formă mai indirectă, cu el.. apoi cu mine, ulterior cu amândoi. O dată, de de două ori, de nouă ori.. discuțiile luau deja o tentă mult prea serioasă, apăsătoare și cu tendință de necesitate stringentă a unei decizii.

            A pregătit o plimbare prin grădina botanică, pentru mine era pentru prima dată.. Pe atunci grădina botanică arăta foarte frumos, sere pline cu o diversitate de flori, un mic univers plin de culori și ciudățenii ale naturii. Eram captivată. Mă întorc și îl vâd în genunchi, cu o cutiuță finuță întinsă spre mine, complet emoționat.. Nu vreau să risc să redau greșit cuvintele lui de atunci, aș altera un gest mult prea frumos, însă știu că au sunat toate atât de armonios, onest și venite din suflet. Îmi amintesc cât de emoționant a fost micul lui discurs pus cap la cap în care ținea să-mi comunice faptul că lui nu-i pasă dacă luăm decizia asta acum sau peste 5 ani, îi este indiferent.. el asta își dorește și acum și asta își va dori și peste 5 ani, ceea ce spun cei din jur pentru el nici nu contează.. însă a luat decizia acum pentru a evita presiunea pe care o simțea pusă pe mine, pe noi.. A ținut să specifice și faptul că asta nu mă obliga cu nimic față de el, eu aveam să decid momentul. Nesigură, să nu uităm toate îndoielile care mă măcinau și faptul că nu mai știam dacă-l iubesc sau era vorba despre altceva, am spus totuși ”Da!”.

            Din nefericire lucrurile nu au stat atât de simplu cum ne-am imaginat. Anunțarea cererii a venit cu pregătirile aferente. În două luni părinții noștri au oficializat întâlnirea între ei, au pus detaliile la punct, s-a întocmit lista de invitați, s-a căutat restaurant, s-a stabilit meniul, formația.. mai lipsea rochia de mireasă. În mod evident, ne-am mutat și împreuna. Acum era permis.

            Mai țineți minte capitolul 1? M-am uitat în meniu, am văzut somon, mi s-a întors stomacul pe dos.. nu am spus nimic ! Lista de invitați.. undeva la 160 de oameni din care cunoșteam în jur de 15, oameni pe care trebuia să-i întrețin toată seară, pictată în zâmbet, ca o gazdă de circ. Deja vedeam business-ul agreat tacit, din spatele acelor nume: ”Vin la tine ca să vii la mine”. Priveam toată agitația din jurul nostru în timp ce încercam să mă strecor, să mă sustrag, să-mi găsesc timp pentru sesiunile în mijlocul cărora eram prinsă, să fiu lăsată în pace.

            M-am întors de la examenul despre care v-am povestit tot în capitolul 1, cel cu 7 nopți de nesomn și exces de cafea, examen la care am trecut doar 5 fete mai mult pentru că am tras lozul norocos și am avut susținerea și inspirația de moment a asistentului universitar, restul fetelor, în mare parte, ducând restanța până în ultimul an și chiar împiedicându-le să intre în licență. Era 6 seara, eram deja în pat, voiam să dorm. Prietenul meu lucra în camera cealaltă, s-a bucurat alături de mine însă cred că a vrut să-mi lase puțin spațiu să mă deconectez și să dorm.

            Primesc apel:

            “Bună!! Ce faci, mami?”

            „Bine, mă pregăteam de somn.. „

            „Așa devreme?” Habar nu avea ce se întâmplă cu mine.. nu de astăzi, nici de ieri.. de ceva vreme. Sau poate, deși am încercat să îi spun cumva voalat, deși noi discutam deschis despre orice.. refuza cumva să accepte faptul că puteam trece printr-o astfel de situație, sau poate să-i înțeleagă seriozitatea, ori poate considera că este un moment care avea să treacă.

            ”Da, nu mă simt prea bine..”

            „Rochie ți-ai găsit?”

            Poate voiai să mă întrebi de examen, zic și eu.. „Nu, n-am avut timp!”

            „Și ce ai de gând, măi mamă? Mai sunt 2 luni și n-ai nici rochie..”

            Am mai continuat puțin conversația care avea rolul să mă responsabilizeze, am închis și am izbucnit în plâns. Un plâns cum nu mai experimentasem până în acel moment, simțeam că nu pot să respir, tremuram din fiecare încheietură, mă învinețisem.. Prietenul meu a venit speriat din cealaltă cameră, m-a luat în brațe, încerca să mă consoleze, să mă întrebe ce s-a întâmplat, să înțeleagă..

            Printre sughițuri, tot ce am putut să spun a fost:

            “Nunta asta nu va avea loc!”

            NB: O scurtă notă pentru mama, cel mai minunat prieten pe care l-am avut vreodată și care, în ciuda suișurilor și coborâșurilor, a găsit resurse pentru a-și păstra statutul și puterea de a-mi fi alături. Știu că te vei supăra după capitolul ăsta și știu cât urăști expunerea, însă faci parte din viața mea iar acum, dintr-o întâmplare, au început să curgă cuvintele în ceea ce eu prefer să numesc ”proiectul” meu actual, fără a contura încă ideea clară a unui volum. Cred că finalul va fi o surpriză și pentru mine. Un proiect onest, o bucățică de viață adunată din frânturi de amintiri, expusă asumat însă, din care faci și tu parte. Un proiect în care văd o șansă, cât de mică, să se regăsească oameni și să le vină în ajutor. În ciuda anumitor descrieri care își vor găsi justificarea mai târziu, îți știu intențiile minunate din spate care veneau, de fapt, să mă protejeze, să mă ajute să cresc, să mă priviți cu mândrie, să mă privesc cu mândrie, să urmez un curs al vieții sănătos, moral, demn.. și să fac o prioritate în viața din ceea ce este cel mai frumos în a fi om, din ceea ce îl împlinește, din ceea ce te-a împlinit și pe tine la doar 19 ani.