Capitolul 1 (fragment)
A – Ce-ți dorești cel mai mult?
C – În viața?
A – Da.
C – Nu știu. Cred că-mi doresc să fiu fericită. Si recunoscută, deci succes. Și da, odata cu recunoașterea să vină și banii.
A – Înteleg.. Și mai ce?
C – Păi cred ca dacă le-aș avea p-astea, aș cam avea totul, nu?
A – Crezi?
C – Da.
A – Ce este viața?
C – Viața.. Cât mi-este dat să trăiesc.
A – Ce înseamnă să trăiești?
C – Să inspir, sa expir (râde).. Nu știu, Andrei, ce întrebări sunt astea?
EL zâmbește.
A – Uite, eu nu-ți pot oferi dragoste, succes, bani, fericire.. așa cum nu-ți pot oferi timp, ani care să-ți traducă viața prin acest „cât îți este dat să traiești”. Însă acum îți pot oferi o îmbrățișare, îți pot mângâia obrazul, îți pot cuprinde umerii și îți pot spune că va fi bine chiar dacă, poate, nu va fi, nu în prezentul tău, și tu știi asta.. Însă acum în brațele mele, pentru clipa asta, va fi bine. Ai doar certititudinea acestui moment. Oare nu asta este viața?
C – Îmi doresc prea mult?
A – Niciodata nu îți dorești ceea ce nu poți atinge. Așa cum niciodata nu poți atinge suficient din câte poți să-ți dorești. Însă privind spre soare, îți arzi ochii. Privind spre soare, n-ai putea să mai vezi (să mă mai vezi).
C – …. Alege!
A – Provocare.
EA zâmbește.
Îi privește ochii care așteaptă, zâmbetul care știe, brațele care ar răspunde cu toată căldura la cel mai mic semn.. Îi simte răbdarea, i-o admiră, îi simte privirea, căldura, blândețea, vorbele care îi mângâie fiecare moment împreună. Ce om grozav! Ar putea fi atât de norocoasă..
C – Scrie un sms de dragoste și trimite-l unui număr oarecare!
I-ar spune că-l urăște și ar fugi undeva, departe, cât mai departe de tot ceea ce înseamnă lanțul inexplicabil de eșecuri. Ar plânge. Mult! Ar refula toată seria asta de „Nu poți!” atât de asumat și resemnat, ar da afară toate acțiunile ei parcă intenționat auto-distructive, toți nenorociții de iubiți care au făcut-o să sufere și pe care chiar ea și i-a ales, ea și-a ales fiecare lucru, ca o veritabilă masochistă.
A – Haha, ești sigură că asta vrei?
Nu.
C – Da.
Ia-mă în brațe, iubește-mă! Iubește-mă și-atât, fără să-mi ceri nimic la schimb. Ar spune-o cu voce tare dar știe că nu poate, echitabilă ar fi reciprocitatea. A devenit egoistă, poate rea dar nu într-atât, nu cu el.
A – Bineeee, sa vedem! Ce vă atinge pe voi?
C – Haha, nu știu. Află!
A – Mmm, o poezie! Astea nu dau greș. Doamne, să n-ajungă la vreun bărbat. O să trebuiască să-mi schimb numărul de telefon, numele.
„Petale de flori ai în suflet, ce muguri frumoși îți sunt ochii!
Ce spini ascuțiți ai pe aripi, ce bine-i ascunzi pe sub rochii!
Ce răni ți-ai făcut să ți-i tai, să poți să mă mângâi pe tâmple,
Sărut să-mi așterni și pe ochi, sărut să-mi descânți și pe frunte!
………………………………………
Îmi umpli cetatea din piept, mi-ești vin, și capriciu, și doamnă,
Te vreau chiar de toți te iubesc, te vreau chiar de toți te condamnă. „
(Al tău pentru totdeauna, A)
C – Cine-a scris-o?
A – O blogeriță d-asta anonimă, dar le zice bine uneori.
C – Serios? Cum îi zice?
A – rricanustiasăzică sau ceva.
C – Nu știa să zică, dar le zice.. Înțeleg.. Oare de ce scriu fetele astea sub pseudonim?
A – Mmm, n-aș ști ce să spun. Tu ai spus că vrei succes, recunoaștere, alții poate fug de lucrurile astea.. ceea ce nu elimină dorința, însă la nivel conștient sau mai putin conștient cred eu că asta se întâmplă, teamă. Ea am văzut că a mai postat și unele lucruri mai personale. Cred că încearcă un soi de terapie prin scris sau ceva, din ce am observat îmi dă senzația că tatonează terenul, scrie atât pentru ea dar, din comentarii, am văzut că se identifică mai mulți în textele ei.
C – Publică?
A – Măi, nu știu.. n-o cunosc. Din ce a postat s-a lăsat de scris acum mulți ani, s-a reapucat, acum lucrează la o carte dar postează rar, senzația mea e ca a depășit-o această carte a ei. Păcat, scrie frumos. Eu aș fi fost curios să văd ce iese în final.
C – Oare o consumă?
A – Arta reușește întotdeauna să pătrundă prin fisurile sufletești. E ca apa.. curge, inundă, îneacă. Arta ia formă din sânge de suflet, deci posibil.
C – Crezi că e autentică? Eu n-am mai citit de multă vreme ceva autentic.
A – Dar crezi ca ai citit vreodată ceva autentic?
C – Da.
A – Da-mi un exemplu.
C – Hai, Andrei!!! Scarlett O’Hara și Rhett Butler, cum ai putea spune că „Pe aripile vântului” nu este o carte autentică? Sau „Marele Gatsby”! „Marile Sperante”!!!
A – Carmen, suntem o fațetă a unor mișcări culturale care au fost o altă fațetă a altor mișcări culturale, care au fost o altă fațetă a altor mișcări culturale.. unele mai mari, altele mai mici, însă toate au lansat în viitor întruchipări, imagini închipuite ale iubirii, dreptății, luptei pentru materializarea dorințelor.. Nu mai știu pe unde citisem ceva de genul ăsta. Tu cât de autentică crezi că ești?
C – Destul de autentică. Adică mă cunosc destul de bine..
A – Când plângi pentru că nu-ți este suficient trupul de câtă durere face implozie în el. Când râzi și cu ochii pentru că iubești tot ceea ești și tot ceea ce te face să fii așa. În rest ești o explozie de educație, reguli, norme induse. Acum ești autentică?
C – Da.
A – Nu, acum ești sceptică. De ce nu m-ai provocat să te îmbrățișez? Nu-mi răspunde, alege.
C – .. Adevăr, Andrei. Adevăr! Chiar crezi că deții adevăruri absolute?
A – Eu întreb.
C – Întreabă!
A – M-ai provocat deja. Știu ce am de făcut, îți foarte mulțumesc.
C – Ești insuportabil.
A – De-aia mă placi. Și-o să mă iubești. Și-o să mă pierzi. Dar, adevăr.. Care este cea mai mare teamă a ta?
C – Eșecul. Am dezamăgit deja prea multă lume..
A – Lasă lumea, pe tine?
C – Nu știu.. Cred că da. Încerc să nu mă gândesc la asta.
A – Și nu te simți blocată mereu în același punct?
C – Ba da, cred că da. Dar probabil se va schimba și asta la un moment dat, nu? Viata este făcută din momente.
A – Da, dar nu din lipsă de voință. Și eu cred că viața este făcută din momente, dar noi le alegem durata.
C – Sunt slabă, Andrei. Trebuie să-mi accept mediocritatea si să fac din asta o artă. Însă nu știu cum s-o accept, ceva mă consumă, mă arde pe interior și nu știu ce, nu-mi cunosc scopul, îl simt în mine dar nu-mi dau seama ce este iar asta mă înnebunește. Tot ce fac iese de o mediocritate acută.
A – Mi-ai spus că-ți dorești totul. Nu poți avea totul! Ce-ți dorești?
C – .. Off, nu știu.. grea întrebare..
A – Carmen, este o întrebare imposibilă. Dar ăsta este farmecul ei, te provoacă să gândești. Minte-te, greșește, minte-te din nou până nu mai greșești, experimentează, află. Uneori trebuie să ne mai și mințim singuri, să ne spunem că suntem capabili, puternici, că viața este minunată și munca va fi răsplătită în mod echitabil pentru ca apoi să ne simțim obligați să facem minciunile să devină realitate.
C – Și dacă nu se întâmplă?
A – Ești dezamăgit și o iei de la capăt.
C – Și când nu mai poți?
A – Ești printre cei slabi care își confirmă că nu mai pot sau o iei de la capăt. Mama m-a crescut singură, am fost o eroare apărută la cei 16 ani ai ei. Tu câți ani ai?
C – 27.
A – Ea avea 16, un copil tolerat, crescut „din obligație”. La fel ca și mine, nu a fost planificată și a apărut mult prea devreme, cam pe la aceeași vârstă. Destinele se hrănesc din generații. A fost o întâmplare crescută, în final, de străbunica. Pe bunica nu am cunoscut-o niciodată. Tot ce știu este ca mama și-a găsit refugiul în brațele primului care a atins-o cu blândețe, în realitate un golan iar ea un pariu. Așa am apărut eu. Și-a abandonat studiile pentru a mă crește, la 20 de ani era femeie de serviciu într-un liceu. Spăla WC-uri într-o instituție în care visul ei era să studieze marii clasici, să-l citească pe Hardy. Îl adoră pe Hardy, lipsa școlii nu i-a blocat educația. Îi lipsește patalamaua, însă ar face față în cel mai relaxat și natural mod oricărei discuții cu orice student absolvent de Litere. Ea mi-a încurajat traseul, datorită ei sunt omul de astăzi. Am luptat mult împreună pentru mine, eu voiam sa fiu cel mai bun pentru a-i asigura tot ce i-a lipsit, tot ce a sacrificat. Încă îmi respinge ajutorul, nu vrea diplome, a spus că n-are nevoie să-și murdărească spiritul cu o educație rigidă si concepte „de-a gata”. Ea a descoperit întotdeauna sensul cărților, vieții ei, vieții mele.. ori se pare că eu am fost sensul existenței ei. Tocmai greșeala care a cocoșat-o în fața vieții, care a umilit-o în fața societății, care i-a distrus visele.. a devenit sensul vieții ei. Se pare că cea mai mare greșeală i-a devenit scop.
Se oprește. Carmen îl ia de braț. Îi privește ochii triști, întotdeauna atât de serioși. Studentul la arte care i-a colorat toți anii de facultate, cel mai bun prieten, mereu cel mai bun prieten și întotdeauna acolo. Omul care a știut că o iubește și căruia nu i-a răspus, care a știut că suferă când îi acceptă cu atâta nonșalanță pe alții, care i-a fost alături de fiecare dată când a fost aruncată dintr-o relație ca o batistă folosită după ce-și punea pe tavă frumusețea, sufletul.. El o primea de fiecare dată înapoi. Sub semnul aceleiași prietenii o ajuta să se reconstruiască, îi picta cu grijă zâmbetul la loc. Odată s-a bătut cu un dobitoc de două ori cât el, care a pus afișe cu ea prin tot căminul, făcand-o curvă și punându-i preț. A ajutat-o să se mute. De fiecare dată.. Andrei, omul căruia nu a putut să-i răspundă niciodată. Mereu a avut opțiuni mai bune, mai de bani gata, care-i puteau „aranja” viitorul mai bine. Nu era materialistă, era doar parte dintr-un secol care-i alimenta și încuraja acest sistem de gândire. Haina lui neagră era atât de moale. Ei atât de frig. S-ar fi lipit de el, l-ar fi luat în brațe, i-ar fi spus că-l iubește. Oare, de fapt, îl iubea?
A – Și-a găsit până la urmă un bărbat de care s-a îndragostit, a bătut-o, a divorțat, a luat-o de la capăt. Vânzătoare, femeie de serviciu, umilințe.. totul pentru chirie și pentru copilul ei. Și tot îmi fredona cântece seara, la culcare. Ea a putut.
C – Îmi pare rău, Andrei. Sunt o lașă.
A – Nu ești. Ești doar crescută într-o bulă și speriată. Și eu. Poate fi mult mai rău de atât, sunt copii fără părinți, fără perspectiva unui viitor. Ei ce crezi ca ar putea răspunde la întrebarea asta? Adevăr.
C – Ți-e teamă de moarte?
A – Nu, îi cunosc deja certitudinea.
C – Dar nu și momentul.
A – Așa este, dar a lăsa anxietatea morții să-mi domine viața mi se pare cea mai sigură cale de a lăsa viața să treacă pe lângă mine. Văzusem o poza pe net.. avem o singură moarte, viața e în fiecare zi. Mi-e prea dragă viața ca s-o descalific cu moarte.
C – Andrei, uneori îmi ești atât de drag..
A – Știu. Doar că niciodată nu-ți sunt suficient. Vrei o înghețată?
C – Da.
L-a luat de braț. Carmen și Andrei traversează împreună străduță pietruită de pe Lipscani. Niciun cuvânt, amandoi contemplând liniștea. Andrei contemplând-o, în plus, pe Carmen.
C – Putem merge s-o mâncăm în Cișmigiu?
A – Da, dacă rezistă până acolo.
C – Ah..
A – Hai să mâncăm înghețata aici, e incredibilă, o să-ți placă. Și te duc la o gogoașă grozavă în Cișmigiu.
Carmen zâmbește. Ar vrea să-l merite.. Are brațul atât de puternic. Îi simte antebrațul lucrat minuțios la sală, se vede că are grijă de el. Oare ea de ce nu se vede într-o relație cu el, de ce nu l-ar putea iubi așa cum ar merita? Niciun bărbat nu a mai tratat-o cu atât de multă grijă, atenție, niciun bărbat nu a mai atins-o cu atâta lipsa fizică dar atât de mult spirit. Îl simte în toți porii, în fiecare gând. Mai e puțin până la înghețată, de ce n-or fi făcut ăștia Lipscaniul mai lung?
A – De care?
C – Ah, de toate!!!
Râde. Privește curioasă, incapabilă să aleagă.
C – Doamne, Dumnezeule!!! Andrei, papilele gustative îmi sunt într-un orgasm de porc!!!
Andrei râde speriat și îi pune mâna la gură. Privește jenat către doamna în vârsta de la mașina cu înghețată în timp ce Carmen încă atinge entuziasmată geamul care protejează tot curcubeul de culori.
A – Doamnă, dați-i fistic. Mie ciocolată.
C – Să știi că o să iau și eu de la tine!
A – Știu. Și două lingurițe…