Cu brațele împreunate, privește în jur. Dumnezeu răstignit în fiecare colț. Dumnezeu moare în fiecare unghi, sub fiecare umbră. Își întoarce privirea către altar. Altarul minciunii… Ochii îi rămân pironiți pe siluetele umbrelor amorțite care coboară prăfuite prin vitralii. Atât de multă moarte, atât de multă izbăvire prin moarte..
            Se ridică hotărâtă să plece. Mirosul de lumânare arsă îi face rău. Și totuși, picioarele îi rămân înfipte în pământ. Le simte la fel de puternice ca rădăcinile unui copac bătrân. Comparația din capul ei o face să zâmbească. Habar n-are cum simte un copac bătrân. În zâmbet își simte toată amărăciunea, murdăria, scârba, lacrimile pe care și le permite mult prea rar, pe care le face auzite doar înăuntrul ei, odată cu fiecare plecare a lui. Întotdeauna altul..
Doamne… sau cum Te numești! Darina rămâne cu ochii pironiți pe sângele care curge la baza crucii. Ți-as spune un secret, dar cred că-l știi deja….Ochii i se îndreaptă către un potir așezat opulent lângă măsuța mică și înaltă care susține Evanghelia. Parcă așa se numește… Îi pare din aur. Același material scump încadreaza majoritatea icoanelor, accentuând contrastul cu fețele trase și chinuite pe care le reprezintă. Nota discordantă o face să tresară. Cine ești??? Disperarea îi înmoaie genunchii. Își simte trupul vlăguit, prăbușindu-se. Durerea violentă îi traverseaza corpul ca un curent electric. Rămâne cu mâinile împreunate, în poziția fetusului. Își apasă fără milă intestinele, uterul. Se simte scobită, spintecată, răstignită… doar că pe interior. Acum suntem la fel…
            Marmura rece îi paralizează simțurile. Degetele amorțite rămân încleștate pe abdomenul  încordat. Umbrele de lumină îi mângâie părul, îi îmbrățișează întreaga ființă, o cheamă. Un gând deloc străin îi fulgeră prin minte. Poate acum…Zâmbește privind spectacolul delirant de lumini oferit de vitrallile mari, luminoase. Uitase câtă senzație de spațiu îți pot lăsa ferestrele. Biserica micuță și îngrămădită nu mai contează. Acum este doar ea.,. și Dumnezeu. Un dialog mut pe care îl aștepta de mult. Dumnezeu nu vorbește. Dumnezeu știe… știe infinit. Dumnezeu știe… Adoarme.
            Căldura îi mângâie pielea tăbăcită, brăzdată nemilos de greutăți. Își întinde mâna dreaptă în lumina soarelui. Cu palma stângă trece peste fiecare încrețitură, peste urmele săpată nemilos de cursul natural al lucrurilor, de curgerea anilor. Întoarce mâna, analizându-și atentă palma. Nebunia de linii arată ca o sculptura în tristețe și încrâncenare. Linia vieții își întoarce colțurile în jos, ca un zâmbet chinuit. Încearcă s-o întindă cu policele și indicele mâinii stângi, însă pare mai desfigurat cu fiecare încercare. Sfidează din ce în ce mai roșie, mai mototolită. Prea târziu.. Gândul o sperie. Oftează păstrându-și privirea pe interiorul palmei în care încă mai simte săruturile cumpărate de bărbați cel puțin la fel de triști ca ea, gânguritul promisiunilor dezgustător de false.
Întoarce resemnată mâna stângă. De data aceasta, își vede palma perfect netedă, ca o mușama întinsă cu grijă pe o masă bătrânească, de bucătărie. Văzuse ceva similar la bunica lui Bojan. Așa mică, gârbovită, a apărut într-o zi, în atelier, cu mușamaua la subraț și a așezat-o pe masă, sub prăjiturele.  Ține minte că lui Andrei nu i-a placut ideea, dar, de dragul ei, a acceptat. Atelierul. Îi vizualizează fiecare unghi, copiii, Kaleena, Dalek, Jiri… încordarea de pe chipurile lor de copii loviți prea devreme. Nu i-a uitat pe niciunul, pentru toți a păstrat un colț viu în sufletul ei.
Orizontul fulgerat de lumină pae spintecat de fasciculul luminos care se apropie si își încetinește ritmul. Bătaia aripirilor devine din ce în ce mai clară, scuturându-și ritmic cenușa în văzduh. Norul de lumină îi alintă ochii bătrâni cu unduirea elegantă a păsării care brăzdează văzduhul si dansează cu cerul de culoarea chihlimbarului. Nu a văzut niciodată o Pasăre Phoenix. Întotdeauna a crezut că o astfel de pasăre nu este mai mult decât un mit urban. Privește în jurul ei nebunia ireală de culori, își simte emoțiile înnăbușite de frumos, de surpriză .Oare visez? Și-ar dori să aibă o pânză și setul preferat de pensule primit de la Andrei în copilărie. Atâția ani… N-am mai pictat de atâția ani..
            Pasărea plonjează de mai multe ori, în același punct. Țipătul ei ascuțit pare să o cheme. Bătrâna înaintează nesigură prin iarba moale. Îi simte atingerea, mirosul specific… mirosul de iarbă proaspăt cosită. Ochii bătrâni nu o mai ajută însă la distanță, casele par niște bombonele aruncate neglijent pe o brioșă umplută cu marțipan. Înaintând, gândul o amuză. Cum a ajuns ea să se gândească la brioșe cu marțipan, mai ales când linia orizontului este curată? Nu, cel mai probabil are vedenii. Cel mai probabil, nimic din toate astea nu există. Cel mai probabil nu sunt altceva decât niște copaci, la fel de bâtrâni ca ea, a căror coajă este la fel de descuamată ca o piele mâncată de psoriazis. Sau ca a unui bătrân în care viața nu mai anunță decât iminența morții. Ca a ei.
În depărtare, o siluetă albă, adormită, prinde contur. Pare o femeie. O copilă. Pasul greoi își accelerează ritmul. Cârja îi lovește nemilos gambele umflate pe care vălătucesc, în viteză, faldurile rochiei ponosite. Cârja, cel mai bun prieten, nu-i este acum decât o corvoadă. O aruncă. Își simte răsuflarea caldă, bătăile inimii, viața. Nimic din ce a mai rămas din ea nu este pregătit pentru un astfel de maraton. Aleargă. Cu gâtul înainte, gâfâind, cu pleoapele grele deschise la maximum, absoarbe lumina, imaginea. Încearcă să deslușească dacă este o vedenie, sau un om. În dreptul siluetei, pasărea își scutură virulent aripile.Așteaptă… atât pot!!!
Silueta devine clară, este o copilă. Bătrâna cade lângă ea, sub aripile agitate ale păsării. Părul lung, blond, îi acoperă chipul. Rochia albă conturează un trup plăpând, bolnăvicios. Cu palma aspră îi înlătură părul de pe față. Miroase a iasomie, a lavandă, un amestec care emană prin fiecare por aroganța și frumusețea tinereții. Era tot EA. Era tot ea, însă tânără..
Țipătul păsării sparge văzduhul. Își flutură aripile și dispare sub același nor de cenușă luminoasă în care a apărut, sub ochii pironiți în aer.
Își întoarce privirea către fata împietrită în poziția durerii. Poziția fetusului. Poziția singurătății. Poziția consolării. Pare reală. Seamănă cu o cutiuță muzicală lipsită de protecție. O cutiuță delicată, sculptată în carne, din care curge sânge. Rochia albă, murdară de roșu în dreptul zonei intime, îi accentuează chipul palid. Îi apucă încheietura mâinii, îi simte fragilitatea. Îi atinge genele umezite de lacrimi. Fiecare trăsătura frumoasă pare contorsionată în dorință de moarte, de imprudență autodistructivă. Dumnezeule, sunt eu!
Bătrâna își simte inima sufocată de durere, de amintiri. Dintr-o dată, lumea devine prea mică, tot ce-i în ea prea mult, prea mare, prea puternic. Sentimentul de claustrofobie o face să tremure. O ridică disperată și o strânge la piept. Plânge. De această dată plânge în hohote, deși nu știe să plângă. Își simte gâtul chinuit de sunetul lătrat.
Îi întoarce palma dreaptă să vadă dacă viața i s-a sfârșit în acel punct. Am murit atunci, acolo… așa e? Palma dreaptă este perfect netedă, ca o mușama întinsă cu grijă pe o masă bătrânească de bucătărie. Curioasă, disperată, grăbită, îi întoarce palma stângă. Linia vieții, ștearsă, pare să-și dorească să urce mai sus de încheietura mâinii. Este nedrept! Atunci, în casa TA, am cerut să mor pentru că nu mi-ai dat voie să trăiesc… Îi scutură cu grijă florile de iasomie din palmă, strivite probabil în căderea leșinului, poate a morții. Cu degetul arătător îi conturează linia vieții, zgâriind înverșunat cu unghia, parcă încercând să se asigure că nu dispare. Apăsată, linia prinde contur. Nu, noi nu vom sfârși așa. Du-te înapoi!
            Marmura rece o face să tremure. Darina deschide ochii, încercând să-și dea seama unde se află. Dansul de umbre luminoase o trimite către pasărea din vis. Se ridică dezorientată. Figurile sfinților morți o sperie. De ce trebuie să ne amintească totul de moarte? Își scutură rochița albă. După câteva încercări, renunță dezamăgită, conștientă că s-a murdărit în cădere. Își întoarce privirea către vitraliile mari, luminoase. Soarele îi inspiră ceva aparte. Speranță. Poate VIAȚĂ…