Se aşterne iar noaptea şi frunza rămâne,
Pătrunsa de frig şi de roua tacerii,
Vin umbre în alb şi în paşi de cadâne,
Se-nvârt speriate de trecerea vremii.

În semn de iubire de fiu pentru tată,
Mai stă-mbrăţişată o frunză de-o creangă,
Se scurge rugina din frunză pe stradă,
Cadâne de toamnă în rugă se leagă.

Între viată şi moarte fragilă-i o punte,
Mor frunze, boboci de copii prea devreme,
Un tată copac îşi sărută pe frunte
Copiii pierduţi, când natura se cerne.

Obosit simte trunchiul, cheag de naşteri şi lacrimi,
Trist se uită în zare, fericitul vecin
Îşi adoarme copiii în cântec de leagăn,
Ce-nnorat pentru unii, pentru brazi ce senin..

Şi e toamnă din nou şi e moarte-n cătun,
Singur bradu-şi săruta copiii de seară,
Şi pe crengi vrăbii triste, zgribulite se pun,
Şi din cer în puzderii cad lacrimi de ceară.