Tentația de a vedea filmul înainte de a citi cartea reprezintă riscul suprem al oricărei cărți care sparge normele, mai ales în condițiile în care filmul a apărut la 13 ani după carte, câștigand 5 premii Oscar, unul pentru Jack Nicholson (cel mai bun actor), unul pentru Louise Fletcher (cea mai buna actriță), unul pentru Milos Forman (cel mai bun regizor) și alte 2 premii pentru scenariu și imagine.

Nu o să vă povestesc filmul pentru că i-aș distruge farmecul și incisivitatea, însă este unul dintre puținele filme pe care l-aș aduce pe picior de egalitate cu romanul după care este adaptat, respectiv romanul lui Ken Kessley, publicat în 1962.

Randle Patrick McMurphy (Jack Nicholson) are de ispășit o pedeapsă scurtă în închisoare pentru o acuzație de viol însă, sperând să evite închisoarea în favoarea unui mediu mult mai distractiv, deși nu dă vreun semn de boala mintală, el pledează bolnav și este transferat într-un ospiciu, o vacanță considerată perfectă de un non-conformist recunoscut pentru antecedentele de scandalagiu, certat cu rigorile societății.

Spitalul de nebuni reprezintă un mediu în care fiecare personaj este foarte bine conturat în interiorul unui tipar, până când monotonia este alterată de non-conformismul care vine să înfrunte cutumele sociale, rigorile ospiciului și tirania sorei Ratched, o persoană care, în spatele unei atitudini aparent calme și binevoitoare, ascunde o cruzime meschină, aplicând metode de tratament barbare, precum șocurile electrice și lobotomia.

Ca și în societatea vremurilor de atunci, sau adaptată vremurilor noastre, autoritatea dictează înțelegerea normalității iar orice abatare de la “normalitate” este sancționată în cele mai sadice moduri sub pretextul tramantului aferent bolilor mintale.

Tertipuri ascunse de a scapă unor astfel de tratamente, precum simularea surzeniei și muțeniei, simularea nebuniei demonstrează faptul că avem de-a face cu oameni conștienți, care se află în imposibilitatea de a decide, iar orice tentativă de a se abate de la reguli este pedepsită prin tortură, până la limita în care ajung să se creadă cu adevărat nebuni.

Conflictul dintre McMurphy și sora Ratched evoluează treptat, tensionat și contribuie la evoluția celorlalte personaje și la demonstrarea faptului că a fi normal sau nebun ține doar de eticheta pe care societatea o atribuie indivizilor, McMurphy ajutându-i să se redescopere, să prindă curajul de a evada din normalitatea care le-a fost impusă, cea a nebuniei atribuite (Danny DeVito este un exemplu perfect, in rolul lui Martini sau Chief Bromden, indianul care simulează handicapul surzeniei și al muțeniei, jucat ireproșabil de Will Sampson).

Poveste unui om care iubește viața, care iese din tipare cu zâmbetul pe buze și eliberează suflete, ajunge să înțeleagă limitările coliviei, dependența de un anumit sistem care-i fură sclipirea și îl „cumințește”. Cuminţit, îşi pierde personalitatea şi plăcerea de a trăi. Se prefigurează un posibil final trist, însă vă las să descoperiți singuri despre ce este vorba.

Un joc actoricesc captivant care pune în scenă povestea aparenței unor oameni nebuni într-o lume normală sau, în funcție de interpretare, a unor oameni normali într-o lume nebună.

Vă las sa-l urmăriți, să decideți, să conștientizați prejudecățile impuse de o societate meschină și să vă întrebați singuri cât vă aparține din ceea ce sunteți.