Citeam Victor Frankl, ”Omul în căutarea sensului vieții”, o carte dură care analizează omul, tansformarea lui în condiții vitrege, de război, în care moartea devine singurul prieten onest, fie pentru că te salvează, fie pentru că iminența ei permanentă te face să te redescoperi, să privești în interior și să ai surpriza că toți oamenii pe care i-ai iubit sunt acolo, te ajută fără ca ei măcar să știe.. prezența lor fizică, faptul că mai sunt în viață sau nu deja nu mai este relevant, pentru tine ei sunt reali și sunt acolo, îi simți, îi mângâi, te mângâie iar căldura sentimentului de apartenență te face să vrei să mergi mai departe, să reziști, să fii mai bun pentru ei, pentru cei din jur și să speri pentru tine. O introspecție care are la bază iubirea, pentru că totul se traduce, în final, în și prin iubire.
M-am gîndit si eu foarte des la ce este iubirea.. Întotdeauna mi-a fost greu să mă raportez la un singur indicator, încercând disperat să găsesc algoritmul de calcul care să-mi răspundă la întrebare. Să găsesc un răspuns concret la un abstract care parcă-mi râde în față plin de batjocură. Și mă trezesc cu gandurile într-o direcție complet greșită, către cineva care nu neaparat că nu merită în calitatea lui de om, dar nu merită în raport cu acțiunile afișate față de mine, în timp ce altcineva ar renunța la tot pentru cea mai mică mângâiere și este acolo în cele mai urâte momente în care nu sclipesc nici fizic, nici sufletește.. însă el privește dincolo și înțelege că viața e făcută din momente, ca un puzzle care la final aduce imaginea completă, compactă, frumoasă a ceea ce ești tu.. însă mii de piese dispersate nu le poți transforma decât cu răbdare. Și totuși, paradoxal, față de celălalt nu se activează decât respect, drag, căldură.. însă nu asociate cu pasiune. Poate pe alocuri chiar și nevoie… în momentele triste în care, tipic feminin, cel mai bun prieten nu poate fi decat o canistră cu inghetata, un film siropos.. și el.. însă doar până-ți revii. Și nu e drept..
Nu mă arunc înainte într-o relație pentru că unii zic fițe, pretenții, alții standarde, alții materialism.. alții un superficial și clișeic ”E ciudată” sau mai rău ”O frustrată” și multe altele aruncate, fățis sau nu, fie la nervi, fie sub influența vreunui orgoliu rănit, fie din varii alte motive.. lucruri care nu mă supără dar care nici nu trec cu un simplu ”Îmi pare rău..”. Momentan, ”Ești normal!” mi se pare o ofensă care te închide direct între granițele grajdului în care zace confortabil turma.. așadar, da.. mă prefer ciudată dar, într-un procent cât de cât rezonabil, să simt că-mi aparțin. Însă inevitabil doare, astfel de cuvinte activează un ușor sarcasm pentru că asta este, ne mai și apărăm și sinapsele o iau razna, încep să se alinieze raportat la majoritate, la normalitate, consecința se transformă într-o tendință de a urma trendul pentru a avea sentimentul de drum comun si conform sau, la polul opus, într-un refuz total și încăpățânat, accentuat de acțiuni și mai lipsite de toleranță.
Astfel am ajuns aproape de căsătorie, pe care am și anulat-o pentru că nu am reușit să duc conformitatea la cel mai înalt nivel de sacrificiu uman, a-ți dedica viața unui singur om mi se pare o promisiune nu în fața lui Dumnezeu, nu conformă, nu un act civil, e o întâlnire între două suflete care s-au contopit atât de puternic încât s-au transformat într-o singură persoana, cu un singur drum, un singur destin, un set de gemeni care ajung să semene prin prisma schimbului de iubire psihica, fizica, spirituală.. și nu reprezintă un sacrificiu.. Este o nuntă care are loc în primul rând între cei doi care, făcând parte dintr-o societate, sunt nevoiți să-i respecte și cutumele.. dar atât, cei doi însumează un ”Unul” individual de toți factorii externi lor. Asta nu înseamnă că nu se ceartă și că totul este dus în zona unei utopii siropoase si anoste.. Nu, se ceartă.. dar oare cât poți să-l pedepsești pe celălalt dacă-l iubești? Oare cât de grav a greșit? Și oricât ar fi greșit, oare nu simți că-ți lipseste o piesă, că te-ai împotmolit în construcția puzzle-ului.. oare nu-ți vine să te duci și să-l strângi în brațe minute înzecite celor alocate supărărilor si oare ”Iartă-mă!” și ”Te iubesc!” nu sufocă de cât de puțin pot să acopere din ceea ce inundă fiecare celulă?
Cele de mai sus nu înseamnă că nu mi-am iubit primul prieten cu care eram foarte aproape să ajung și la altar, ba l-am iubit în felul meu, cel mai mult când se îmbolnăvise, slăbise, și nu știam cât și ce să mai gătesc să-l pun înapoi pe picioare, să mi-l aduc înapoi.. un om minunat căruia nu pot decât să-i mulțumesc pentru amprenta pe care a lăsat-o în ceea ce mă definește astăzi, ca om.. dar nu eram ”Unul”.
M-am gîndit și eu foarte des ce este iubirea.. mai ales în condițiile în care m-am transformat. Vreau să cred că am evoluat însă trendul actual nu pune decât piedici. Vreau sa cred că greșesc însă rata divorțurilor, a oamenilor singuri în doi, a copiilor fără doi părinți trăind în armonie și dragoste adevărată și nu într-o banală toleranță, mă fac să fiu lipsită de constanță în gânduri. Vreau să cred ca greșesc pentru că doar atunci voi putea imbrățisa conformitatea și sacrificiul.. și voi primi un binemeritat ”Ești normală!”. Dar la asta voi reveni în alt capitol.. poate.. dacă îmi voi aminti promisiunea.
Am decis să scriu, chiar și ușor fracturat, pentru că scrisul te ajută să înțelegi. Pictura te ajută să înțelegi.. Orice formă de artă te ajută să înțelegi. Nu-mi ridic scrisul la rangul de artă, cel puțin refuz să încerc asta de data aceasta. Am decis să scriu simplu, fără a gândi în termini de condei..
Și da, știu că părinții îmi vor spune.. ”Șterge! Păstrează pentru tine! Nu sunt lucruri pe care să le știe toată lumea..” Și așa și este, însă precum le-am spus și lor în nenumărate rânduri, nu îmi este rușine de cine sunt astăzi, nu privesc în trecut cu regret și absolut fiecare experiență, ”greșeală”, bucurie, suferință conturează omul de astăzi. Am decis să scriu atât pentru mine, chiar și în dezordinea specifică lipsei de experiență în a scrie un volum fluent, cursiv, cât și pentru cei cărora le este frică să se uite în oglindă deși nu se fac vinovați de nimic. Când placi pe cineva, gândește-te că nu îl placi pe el, ci placi o versiune a lui șlefuită în decursul anilor pe care îi poarta.. mulțumește-i trecutului său pentru că el a format omul pe care îl ai în fața ta astăzi.. nu săpa, nu judeca ci lasă-l pe el să-ți povestească daca va simți vreodata nevoia.. și ascultă, mângâie, oferă. Nu judeca!.. Vei închide un om într-o carapace greu accesibila ulterior atât ție, cât și celor din jur. Și ce vină au cei din jur să suporte consecințele acțiunilor tale, ce vină are omul ăla să suporte limitările tale.. Vei închide un om!
Nu voi lua în ordine evenimentele, ci aleatoriu si voi reveni complet dezorganizat la unele dintre ele.. Motivul, nu am scris niciodată o carte în sensul de volum care curge, nu știu să scriu un astfel de volum.. am scris doar o carte compusa din poezii și eseuri.. dar simt că a scrie o astfel de carte, o altfel de carte, nu necesită concentrare, ci doar suflet.. Rațiunea ucide sufletul, cel puțin în astfel de reprezentări în care a stropi cu rațiune nu înseamnă mai puțin decât a stropi cu acid pânza unui pictor..
După doi ani fără nicio relație, cu vreo 2 întâlniri #banale care nu mi-au adus decat liniuțe scăzute din viața.. ca la jocuri, știți voi… a venit timpul unei întâlniri inopinante. Mă bucuram de cafeaua de dimineață când, brusc, mesaj.. În timp ce-mi pregăteam echipamentul pentru sală, a avut loc un schimb de replici rapid, savuros, garnisit în final cu ”Lasă cafeaua! Lasă sala! Hai să bem cafeaua împreună! Vin să te iau sau preferi să ne vedem undeva?” Frumos, o abordare masculină și elegantă.. O întâlnire, o conexiune instantă, o nebunie de moment.. Parcă timpul uita să mai treacă, parcă ne știam de o viață, parcă ochii lui erau cei mai asiatici (într-o formula românească), curați, simpli deși ascundeau ceva între tristețe și agonie. Iar eu atât de singură, de sălbăticită, de sătulă de flit și însetată de emoție. Cred ca eram la limita riscului de vulnerabilitate emoțională, de a mă îndrăgosti și de un broscoi, în basmul meu văzandu-l prinț, doar tânjind după atingere, după căldură, după relaxare, autenticitate și dezbrăcare nu doar de haine, cât și de măști, în fața celui care întruchipează versiunea de basm, adaptată realității. Cred că trăise și Shakespeare ceva sentimente contradictorii de genul câtă vreme a venit la interval cu ”Visul unei nopți de vară”, așadar n-am pretenția să fi descoperit vreo roată..
Cafeaua, gustarea pe sfârșite, soare.. mult soare.. nostalgie.. si panică. Vreau să cred că de ambele părți.. ”Hai la munte!” ȘOC! Abia ne cunoscusem.. nu era moral să spun „Da!”, nu făcusem niciodata așa ceva.. preconcepțiile urlau disperate și chiar judecam la ceilalți incapacitatea de a raționa, de a-ți acorda baby steps pentru a evita greșeala, regretul.. Dar până la urmă, oare ce este moral? Oare este moral să fii într-o relație, să faci dragoste cu cel de lângă tine cu care ai făcut la baby steps de v-ați îmbătrânit relația aflată încă în expectativa unei resuscitări? Oare este moral să spui „NU” categoric unei emoții, unei trăiri, care nici măcar nu pornește cu gândul unei aventuri, unei clipe care poate nu se mai întoarce. Oare este moral să alegi să stai perioade de cel putin 2 ani singur, și nu o singură dată, doar pentru a-ți confirma gradul de moralitate? Am lasat tot și am plecat la munte.. Voia la 5 stele; entuziasmat, fericit ca un copil, simțea el că merită momentul, persoana.. iar eu simțeam că îl cred.. sentimentul de bucurie pentru ce simțeam, în sfârșit, nu poate fi descris în cuvinte. Nu aveam nevoie de 5 stele.. am locuit în hoteluri de 5 stele timp de 3 ani, cu el aș fi stat și pe un vârf de deal, sprijinită de o pătură, admirând cerul și numărând stele căzătoare împărțind dorințe.. dar l-am lăsat să-și facă plăcerea. Ne-am plimbat prin Sinaia, am împărtășit gânduri, experiențe, am râs, avea un trecut greu de acceptat pentru mine dar simțeam că nu-mi pasă, de fapt nu-mi păsa de nimic în momentul ăla. Nici de faptul că nu era nici pe departe perfect, nici eu nu eram.. până la urmă cine este? Dar era perfect pentru mine atunci, în prezentul meu în desfășurare.. atunci.. Și dacă vrei pe cineva proaspăt, îl iei de la 16 ani, cu șanse mari de eșec chiar și atunci și cu șanse și mai mari să te lase pe la 24 sau să te înșele.. curiozitatea, bat-o vina. Cu toții avem dreptul la viața, la liberal arbitru în care, deși nu cred, știu că într-un anumit procent există. Noi ne alegem atitudinea față de viață.. destinul vine doar sa ne susțină sau să ne încerce.. la fel și atitudinea față de suferința care, la fel ca moartea, face parte din viață. Noi alegem ce formă îi dăm.. să fim mai răi, să ne dăm bătuți, s-o transformăm într-un pariu de umanitate.. Nimic nu e mai real decât suferința și nimic nu o poate clasifica în care este mai autentică, mai gravă.. Suferința este ca apa într-un vas, inundă tot, complet, etanș.. nu calculează gradul de gravitate și nu iartă niciun colț din perimetrul trupului.. iar transformările, evoluția bruscă pe care poate s-o aducă până și în cea mai neinițiată minte este incredibilă.. pentru ca ea nu lovește mintea, lovește prima data sufletul.
Sinaia.. Frig, ne-am întors în hotel.. Am povestit, televizorul era doar o modalitate perfecta pentru a-mi refula eu nervozitatea pe telecomandă.. Nu voiam să se întâmple nimic dar, Doamne, cum voiam de fapt si ce interdicții îmi puneam. Știi cum e când simți un stol de vrăbii în piept și parcă-ți vine să urli faptul că ai și tu dreptul să trăiești? Durerea nu era în vintre, specific aventurilor de-o seara, durerea era în piept. De aici voi înceta să mă mai raportez la ce cred că a simțit el pentru că oricum nu mai contează și risc o interpretare eronată.. Nu știu, știu doar că-și impunea să stea departe de mine, la fel și eu de el și mai știu că unele lucruri sunt oarecum inevitabile, deși pot fi evitate cu un dram de voință.. Am avut dramul de voință, dar oricum nu suficient.. Iar când există, și atunci insuficient, nu face decât să distrugă magia. Renunțând la detalii pentru că nu vreau să intru în sfera unui tip de carte dezbrăcat de tabu, știu doar că nu a vrut să se atingă de mine pentru că a simțit rezervele mele și mai știu că, după ce nu și-a ținut promisiunea în primul rând față de el, ceva a declanșat brusc o criză de anxietate.. Suferea de anxietate, atacurile de panică erau frecvente, am numărat 3 până dimineață.. În fiecare dintre ele l-am luat în brațe, l-am liniștit si i-am simțit energia făcută praf de confuziile la care se supunea singur, la care îl supunea societatea, lupta cu el însuși și căutarea nesigură a identității. Nu ar fi corect față de persoana respectivă să povestesc substratul, însă cert este că nu-l simțeam nici pe departe pregătit de o relație.. Renunțase la lucruri de valoare în viața lui, pentru libertate.. sau a acordat valoarea greșită unor oameni, momente cărora a încercat să se dedice „conform” rigorilor și cerințelor sociale „normale”, ceea ce l-a transformat într-o carcasă explodând de nesiguranță, frustrări, dorință de viață autentică și incapacitate de a se dedica mai departe, de a recunoaște oameni, momente pe care poate chiar îi aștepta de o viață. Sau poate pur și simplu mințea foarte bine, până la urmă nu bag mâna în foc pentru nimeni și lucrurile astea le-am dedus contextual, există posibilitatea să mă înșel dar cumva mă îndoiesc că este cazul. Un suflet tulburat, plin de îndoieli, cu riscul de clișeu.. vreau sa cred că un suflet frumos.. pentru că altfel l-aș trimite direct în turma fățărniciei și l-ați regăsi ascuns prin capitolele „Poveștilor de Secol 21”. Poate vreau sa cred asta si pentru că nu regret nimic, deși o singură persoană știe de această experiență și m-a redus valoric mult sub specia umană, acțiune care s-a soldat cu stres și un accident. Persoana respectivă nu mai există în viața mea..
Să închizi un om între pereții conformității, să-l judeci.. e egalul unei camere de gazare în care îi dai un săpun și la revedere viață, în cel mai brutal mod.. în care a face dragoste devine un act sexual plafonat, de multe ori similar cu violul câtă vreme lipseste cheful, libidoul si disfuncția nu este de ordin fizic sau psihic, ci pur emoțional, a avea o familie devine un spirit de toleranță, o conviețuire bazată pe o nevoie egoistă de a nu fi singur sau a nu fi judecat, a pune copiii la înaintare pentru alegerea nefericirii devine o scuză infantilă și lipsită de scrupule.. copilul simte energia dintre cei doi, absoarbe ca un burete și este supus unei traume emoționale constante. Ai dreptul să-ți alegi nefericirea, dar nu ai dreptul să-i condamni și pe cei din jur la nefericirea ta, mai ales dacă îi iubești. Ai dreptul să te aliniezi percepției generale de normalitate, dar nu deții niciun adevăr absolut care să-ți pemită sa emiți judecăți de valoare la adresa celorlalți. Creierul raționează și judecă, adevărat faptul că așa funcționează, dar gradul de cultură și capacitatea sufletului de a empatiza, de a fi uman, acordă șanse înainte de un ultim verdict.
După o primă relație târzie, soldată cu anularea căsătoriei, a urmat o perioadă de 2 ani jumătate de pauză.. alți doi ani jumătate. Nici măcar o singură întâlnire și nu a existat zi în care să nu plâng. Nu din cauza deciziei, ci pentru că am simțit că am dezamăgit toți oamenii la care țineam. Mă simțeam singură, abandonată. Provenind dintr-un oraș mic, trauma unei astfel de decizii, mai ales în timpul acelor vremuri, a fost cu atât mai puternică. Părinții meu, după vreo 3 luni în care au încercat să se obișnuiască cu rușinea si ce vor spune oamenii, au încercat să-mi fie alături atât cât le-a permis puterea de a depăși momentul. Este greu să ignori ani de valori în care ai crescut și o acțiune care te scoate din zona de confort, mai ales venind de la un copil care nu ți-a călcat strâmb niciodată, care a venit acasă cu tot felul de premii naționale, care era un soi de motiv de mândrie. Nouă ne-a luat în jur de 2 ani să ne revenim și ne-am maturizat cu totii, în termeni de timp, ca Făt Frumos de creștea într-un an cât alții în zece. Au înțeles relativ greu faptul că, până la urmă, pentru oamenii ăia datorită cărora am luat decizia nunții pentru că „Vai, suntem de ceva timp împreună, ce-o să spună lumea..?”, ar fi venit la o nuntă, ar fi plecat acasă și pentru ei ar fi fost o seară comună desfășurată, de cele mai multe ori, în aceeași termeni clasici de bișnițăreală non-verbală, „Vin la tine ca să vii la mine”, în timp ce pentru mine ar fi fost tot restul vieții.. Și somon în meniu.. somon! Ăla de pute.. Cine ar fi putut pune somon în meniu? (Acum aș putea trăi doar cu somon dar pe atunci.. Dumnezeule, nu! Ce să faci, n-ai ce să faci.. gusturile se schimba..). Și o listă de vreo 160 de persoane din care cunoasteam în jur de 15. Și „Ți-ai găsit rochia?” în condițiile în care mă luptam cu 2 sesiuni, ajunsesem la spital îndopată de cafea și uscată de nesomn, cu aceeași gașcă de vrăbii în piept dar care se manifestau diferit, haotic. Și da, am trecut cel mai greu examen din viața mea dupa 7 zile de somn haotic și stres.. eu și încă vreo 4 fete din 3 serii de studenți. Aaa, și 3 băieți care trecuseră cu zece.. Soțul „profei” fugise cu o studentă cu un an înainte, cred că asta explică toate umilințele și modul în care a spălat cu noi pe jos.. multe dintre colege n-au intrat nici în licență datorită ei.. Dar aici deja intrăm în alt subiect la care voi reveni, la un moment, dat, la fel de dezorganizat si haotic.
2 ani și jumătate singură, nicio întâlnire.. doar cărți, multe cărți, pagini citite de câte 3 ori datorită lipsei de concentrare, pentru a-mi păstra bursa și a-mi confirma că pot, că totul este în regulă..
Timp în care el s-a căsătorit, a cumpărat câinele pe care eu mi l-am dorit întotdeauna (ciudat, eu știam că nu concepe existența unui câine decât la curte), a avut un copil.. Nu știam lucrurile astea de la el pentru că orice formă de comunicare s-a încheiat în mod irevocabil, însă am făcut-o ocazional pe ”stalkerița”, că doar nu degeaba avem Facebook și, chiar cu o ușoară strangere de inimă inițială, m-am bucurat pentru el. A suferit nefiind un om care să fi meritat modul în care am procedat, însă nu a știut niciodată motivul pentru care am clacat la cei 20 de ani, cu 2 facultăți în spate și un job.. Poate și eu am suferit.. si poate voi reveni și asupra acelei decizii.. dar suferința se traduce diferit de la un individ la altul.. unii aleg o perioadă de vindecare, de regăsire, în care să se completeze piesă cu piesă și să-și regrupeze o parte din puzzle, alții poate își oferă piesele și aleg să lucreze în echipă. Nu exista o variantă corectă când ai de-a face cu suferința, ci un spirit de conservare și de supraviețuire.
Am refuzat să schimb parteneri.. Nu știu dacă mi-a fost îndoctrinat acest lucru însă nu cred. Părinții mei m-au învățat mereu să fiu om, să trăiesc astfel încât să nu-mi fie rușine cu mine și să mă port cu mândrie.. Bine, nu în acești termeni dar prin lecții constante de viață și exemple pe care mintea mea de atunci, așa le înțelegea. Cel puțin, exemplul lor.. Deși astăzi s-au mai schimbat puțin lucrurile și îmi spun ”Raluca, trăiește!”, cred că uneori e prea târziu și doar o nebunie de moment precum cea descrisă anterior poate veni cu o schimbare, un sentiment inexplicabil, raportat la o realitate cu care nu ai mai avut contact, la o îndestulare în suferință mocnită, la dorința de a vedea în celălalt ceea ce fiecare dintre noi căutăm toată viața.. Dacă tu crezi că poți fi fericit doar cu bani, sau rezultate excepționale la muncă, sau business-uri care nu-ți mai lasă timp, energie, concentrare să trăiești.. eu îți urez mult success.
După 2 ani jumătate, am întâlnit un alt om minunat.
NB: Soția lui Victor Frankl a murit în lagărele de la Auschwitz. Pe tot parcursul cărții, în ciuda incertitudinii și aproape siguranța morții ei, ea a continuat să trăiască în conștiința lui.. el a continuat să vorbească cu ea, în gând, deși conectat la realitate, ea a continuat să-i dea astfel, chiar și-ntr-o formă complet imaterială, forță, sete de viață și să spele urâtul cadaveric care mustea în jur. Mereu m-am gândit că, din păcate, cei doi nu pot pleca în același timp.. ar fi utopic în condițiile unei iubiri reale care ar risca niște traume emoționale considerabile pentru cel rămas, dar acest fapt este mult prea rar ca să poată fi măcar luat în calcul. Și n-am putut să nu practic un episod de empatie și să mă întreb dacă aș prefera ca el să rămână singur, distrus, măcinat de amintiri și în iminența unei depresii, sau aș accepta ca el să-și reface viața în ciuda jurămintelor eterne.. Da, cu 3 condiții
- Să se asigure că este vorba de iubire, nu de conveniență și fugă de singurătate;
- Să-i multumească din partea mea;
- Să nu mă uite.
Cred că în asta se traduce un prim capitol de iubire.