Eu te urăsc! “Ba mă iubești!”, am pumnii strânși de-atâta încleștare,
“În mine ești perfect superlativ”, am fost perfect compus prin îmbinare,
Perfect superlativ redus la unu? Ne-am răstignit pe semnul exclamării!
“Adio-n exclamare-i relativ, nu ne iubim sub semnul întrebării..

Definitivul tău e relativ în mine, conjugi despărțirea, o negi, mă împaci,
Mi-ești înger și demon, nebună furtună, în haine de pace mereu mi te-mbraci,
Frumoasă îmi ești și în ele, și fără, urăște-mă dar fără niciun motiv,
Mi-e iarnă de noi dar mi-e soare de tine, de un galben intens, de un cald sedativ.

Ne-am răstignit pe semnul exclamării, ne-am răstignit și ieri.. și-n alte dăți,
Ne-am împăcat apoi la ceasul serii, perfect compus din noi, din jumătăți,
Perfect superlativ redus la unu? Sunt agramat în tot ce-mi ești, iubesc,
Am doar un timp al meu, prezent în tine, gramatica iubirii o trăiesc.

Te-ai încruntat în vorbe de adio, în cimitir de timpi ne-ai spart cetatea,
Doar forme de trecut au lins ruine, dar hai să construim eternitatea,
Să ne-mpăcam fără motiv de astăzi, să ne luăm de mână în prezent,
Să ne jucăm de-a Dumnezeul sorții, de-a viitor cu soare permanent”

Eu te iubesc.. „Tu mă iubești! Hai lasă-ți pumnii strânși din încleștare,
În mine ești perfect superlativ, ne ne iubim sub semn de întrebare.”