Din propria-i foame și propria-i sete își rupe-o fărâmă și-o-ntinde spre tine,
E ultima mostră de viață pierdută, la capăt de stradă cerșește-un copil,
Coloana, Brancuși, i-o lovește cu dalta și leagă vertebre, o cruce obține
Prea grea pentru vise, zdrobește speranțe, miroase a moarte de trup prea fragil.

Și treci în neștire, îți mesteci covrigul și-njuri de toți sfinții când te-mpiedici de el,
Simți lanțuri la glezne în fuga prin viață spre taloane de pensii, facturi și nevoi,
Clepsidra de fleacuri se-ntoarce, te legeni pe ritm de secunde-n trudit carusel,
Uiți de tine și plângi; ghilotina nu iartă când te-aruncă pe-un pat, pustiit văduvoi.

Și ți-e dor și regreți, mai ceri o secunda, poate-un ceai de adio c-un uitat “Te iubesc!”
Prea golit te îmbeți în aburi de vină, i-ai fost martor, călău, n-ai răspuns la nevoi
Gura-ți plină de bale și-ar cere iertare, cu bancnota o ștergi: ”Doamne, vreau să-Ți vobesc!
Egoist și netrebnic, în genunchi cer iertare, nu aș face la fel de-mi dai timpu-napoi”

Din propria-i foame și propria-i sete își rupe-o fărâmă și-o-ntinde spre tine,
E ultima mostră de viață pierdută, la capăt de stradă cerșește-un copil..