Privim înainte spre drumuri cu soare, ne punem nădejdea în pagini nescrise,
Contururi de umbre și soare dansează când mergem spre noi orizonturi deschise,
Ne spargem oglinzi cu vedere în spate, trecutul sufocă, ne strânge ca ștreangul
Pedala vitezei ne mătură clipe, curenții le spulberă în timp ce-i țin hangul.

Adio ne spunem la ce-a mai rămas, genunchii ni-s roși și de rugi, și de lacrimi,
E sunet de clopot și moarte-n fundal, n-avem nici oglinzi cu vedere spre patimi,
Privirea în față către celălalt tărâm, adio îi spunem și secundei de față,
Harpagoni aroganți cu cenușă în suflet, cu trecut în paragini și cu pete pe viață.

Femei și bărbați, deopotrivă toți oameni prin frumosul din noi, prin iubire și dar,
Cu lacrimi de noapte, cu tremur de zi, cu zâmbet de viață și mâhniri în zadar,
Învățați chiar de mici să privim înainte orizontul cu moarte, să uităm de prezent,
Să călcăm pe momente și pe suflete sparte, darul vieții să fie orizont permanent.

Fără dor și trecut e paragină-n suflet, doar un gol singuratic fără umbre de viață,
Fără zâmbet și lacrimi ne e secetă-n suflet, ne orbește lumina, ne lovește în față,
Cât de multă speranță, ce puțină ruină, câtă lipsă de umbră, cât pustiu ticălos,
Cât de oameni ne naștem, cât de orbi noi ne pierdem alergând către moarte fără niciun folos.