Carmen tace, privind insistent tabloul care înfățișează un lan de grău, niște țărani lucrând pământul și, în spatele unei căpițe, doi tineri ale căror trupuri goale par contopite. Căușul palmei lui acoperă perfect sânul ei micuț, adolescentin. Coapsa lui se sprijină peste coapsa ei goală, albă, care-l primește într-o vibrație de acuarelă plină de bucurie. Mâna dreaptă îi dă o șuvița rebelă la o parte, în timp ce buzele îi sărută pleoapele. Cu ochii închiși, ea tace, îl respiră. Nimeni nu pare să bănuiască nimic. Niciun ochi nu este îndreptat către ei, în afară de turla bisericii înalte din depărtare. Străpunge norii negri, furioși care amenință cerul senin și activitatea liniștită a micilor oameni concentrați pe viață.
Domnul Cervenka se apropie de ei, ascultând polemica dintre Cătălin și Alina. Carmen nu pare să reacționeze.
Alina – Revoltă împotriva iubirii. Mereu am fost întrebată de ce resping atât de agresiv religia. Cred că tabloul ăsta este răspunsul perfect.
Cătălin – Te regăsești?
Alina tace, observând apropierea domnului Cervenka.
Alina – Nu ne cunoaștem suficient de bine pentru confesiuni.
Cătălin râde și o strânge prietenește de umeri.
Cătălin – Știu mai multe decât crezi. Vino-ncoa’. Nimeni n-are dreptul să judece.
Domnul Cervenka le zâmbește amândurora și se oprește lângă Carmen. Cătălin și Alina se îndepărtează, simțind rugămintea lui, din privire, pentru puțină intimitate.
Domnul Cervenka – Unde te trimite cu gândul?
Carmen – La moarte.
Domnul Cervenka – Te gândești des la ea?
Carmen – Uneori.
Domnul Cervenka – Este tabloul, sau ești tu?
Carmen – Eu sunt vie.
Domnul Cervenka – Iar tabloul?
Carmen – Moare.
Domnul Cervenka – Nu înțeleg.
Carmen – Incită conștiința morții din noi.
Domnul Cervenka – Nu crezi că te face conștient și de viață?
Carmen – Ba da, însă nu te invită s-o trăiești. Este atât de puternică frica de moarte. Atât de indusă.
Domnul Cervenka – Nu cred ca este frica de moarte. Ci de cultul ei.
Carmen – Corupe ce avem mai curat în noi, aruncă atât de mult noroi, atât de multe frustrări..
Domnul Cervenka o servește cu paharul de scotch adus pentru ea.
Domnul Cervenka – Iar tabloul?
Carmen – Viață, iubire, dualitate dureroasă. Un acum amânat, supus prea devreme judecății de apoi. Viața ne îndreaptă privirea spre acum, religia abolește tot ce-i în jurul nostru, tot ceea ce avem, ce suntem.. și ne îndreaptă privirea spre apoi.
Carmen se desprind brusc din gânduri și se întoarce curioasă către el.
Carmen – Dar dumneavoastră?
Domnul Cervenka – Ce-i cu mine?
Carmen – De ce ați ales domeniul acesta? Unde vă este soția?
Domul Cervenka – Știi că poate fi o întrebare destul de dură asta, nu?
Carmen îl privește blocată.
Carmen – Îmi pare rău..
Domul Cervenka – Vino!
Îi întinde brațul. Surprinsă, răspunde gestului și se îndreaptă împreună spre etajul doi. Cătălin și Alina îi privesc nedumeriți, în timp ce se îndepărtează.
Se opresc în fața unui tablou în care o femeie își clătește picioarele în albia mării, întoarsă de la jumătate, zâmbind jucăuș către privitor. Cu mâna stângă cheamă, invită. Cu mâna dreaptă își ridică faldurile rochiei albe și ude. Bucuria, sclipirea din privire este mai presus de pofta de viață. Mai presus de negura nopții, de spuma albă, flămândă, care pare s-o agațe de picioare, s-o tragă spre ea.
Carmen – Își iubește privitorul.
Domnul Cervenka tace, pierdut în culorile amestectate pe chipul femeii.
Domnul Cervenka – Soția mea.
Carmen își întoarce stupefiată privirea spre tablou, căutând numele pictorului. Alexej Cervenka.
Domnul Cervenka – A fost odată când toată lumea era a mea. Acum am rămas doar un observator, un spectator. Sunt străin de realizările și greșelile mele. Știu că sunt acolo, însă le-am trăit, le-am ispășit atât de dur pe fiecare dintre ele, încât nu-mi mai aparțin. Mă simt curat? Departe de mine.. Mă simt gol. Trăiesc aici, acum. Cu mirosul dulce de cremă de zahăr ars, cu gustul deserturilor de la bar, al aperitivelor, al scotch-ului meu favorit. Cu zumzetul mulțimii, cu vocile blânde, invidioase, admirative, critice. Cu imaginea cuplului din colțul acela, pe care altădată nu îl vedeam. Privește ochii ei. Îi aparțin lui. Îi aparține lui cu toată ființa ei. Va suferi. El este absent de ea, concentrat pe tablou, pe bar, pe orice este în jur. Poate neglijență, poate un moment.. Nu va dura, va suferi.
Carmen – Cu toții suferim.
Domnul Cervenka – Așa este, însă resimțim durerea sufletească diferit. Nicio suferință nu este mai mare decât alta, în termeni de logică. Ci doar în termeni de percepție, intensitate.
Carmen – Unii o amplifică nejustificat.
Domnul Cervenka – Cine suntem să găsim justificarea în lucruri mai presus de noi?
Carmen – Unele lucruri pot fi controlate, programate mental.
Domnul Cervenka – Iar dacă un organ fizic, material ne controlează spiritul, unde mai suntem noi?
Carmen – Depinde. Dacă reușim să atragem lucruri pozitive prin mental?
Domnul Cervenka – Așa este. Dar dacă eu mă programez mental să reușesc, voi avea aroganța să cred că pot orice. Psihicul se întărește, privirea se încordează în fața greutăților, decisă să le distrugă. Încordarea asta din noi ne duce către rezultat sau către eșec. Dar este acolo, mocnește decisă, furioasă, arogantă, la un moment dat chiar îndreptățită să dea sfaturi, să se autoplaseze deasupra altora care încă luptă.
Carmen – Sunt contrariată de ceea ce spuneți, vine în opoziție cu multe exemple de succes care fac la fel.
Domnul Cervenka – Știu. Se vând rețete de fericire prin exemple de succes. Însă nu asta înseamnă succesul, cu atât mai puțin fericirea.. asta înseamnă singurătate.
Carmen – Vreți să spuneți că acești oameni, care propovăduiesc cheia succesului lor, sunt oameni singuri? Poate sunt oameni care-și împărtășesc experiența, care ajută.
Domnul Cervenka – Nu știu. Ar fi o imprudență din partea mea să pun astfel de etichete. Însă un om care ajută, se dăruiește din umbră, voluntar, fără gânduri de câștig. Are conștiința fapului că nu avem aceleași dorințe, nu putem induce și încuraja un fals simptom al fericirii. Ajută punctual. Trufia de a te considera, sau a deține un adevăr absolut nu este decât o formă obositoare de singurătate lacomă. Iar turnul de fildeș este doar reflexia mediului virtual.
Carmen – Nu știu ce să spun. Sunt unii oameni care chiar pot învăța prin puterea exemplului.
Domnul Cervenka – Îl trăiesc, îl simt, empatizează, au impresia că și-l doresc, poate că unii reușesc să-l învețe, să-l imite. Poate, într-o formă sau alta, să-l asimileze pe acest exemplu. Însă nu există profesori pentru viață. Răspunsul pentru ceea ce căutăm, la nivel individual, pentru a nu mai fi singuri, este în liniștea din noi, nu în freamătul din afara noastră.
Carmen – Și, totuși, a ne închide între pereții liniștii din noi, nu este egalul singurătății?
Cervenka – Îți dau un exemplu: călugării, profeții autentici în care arde răspuns, sens nu vor sta niciodată pe sticlă, pe rețele de socializare. Se retrag în inima muniților, în deșerturi, în sihăstrie nu pentru a fi singuri. Ci pentru a fi solitari. Liniștea, ca și arta, nu se aliază cu singurătatea, ci împotriva ei.
Carmen – Și atunci cum ați defini succesul?
Domnul Cervenka – Succesul? Ce este succesul? Hai să vorbim despre fericire..