Alessia înaintează spre apă, lăsând-o să o învăluie până la glezne, genunchi, pulpe, mijloc, proptindu-se, apoi, în argila moale și rămânând așa, contemplându-și gândurile fără niciun cuvânt.
Ailin așază un prosop, privind-o, respectându-i momentul. O așteaptă cuminte să își limpezească ochii, sufletul, de ceea ce o încarcă, de ceea ce respinge. Alessia înaintează spre adâncimea apei care îi învăluie, deja, sânii. Se ridică de pe prosop urmărind-o îngrijorată, întrebându-se dacă știe să înoate. Înaintează prudent, supraveghindu-i mișcările, faldurile rochiței de plajă purtate de valuri, reflectându-se ca o aură de lumină albă. Hotărăște să nu meargă după ea, să nu o deranjeze. Se așază înapoi, pe prosop, urmărind zborul perscărușilor, libertatea de care se bucură, spiritul lor totuna cu cerul, cu aerul, cu sunetul strident, plin de bucurie și viață.
Alessia își întoarce privirea către ea, cheamând-o. Zâmbește în timp ce își dezbracă rochița din plasă pe care o trăsese în grabă peste costumul de baie și aleargă către apă, aruncându-se în ea cu siguranța și eleganța obișnuinței, cu dorul de acasă, de plajele aurii, de copilărie. Înoată până la geamandură, fac concurs până dincolo de ea, râzând euforic, simulând înecul pentru a-l determina pe salvamar să vină către ele.
Salvamarul le face disperat semne să vină înapoi, pregătindu-se, deja, să le ajungă din urmă. Îi răspund amandouă cu brațele în aer, spărgând valurile cu grație, fără grabă, către plajă.
Alessia fură prosopul din mâinile lui Ailin și aleargă cu el, usucându-și părul. Ailin nu îi face jocul, ci se întinde liniștită pe prosopul de plajă, cu brațele sub cap, urmărind cum salvamarul aleargă către Alessia, probabil cu scopul de a o lua la rost. Își întoarce privirea către cer, închide ochii și respiră. Două destine unite de același secret…
Salvamar – Domnișoară, unde crezi că te duci?
Alessia – În apă.
Salvamar – Din apă vii.
Alessia – Mă luați la pertu sau mi se pare?
Salvamar – Îmi cer scuze. nu vă mai  duceți până la geamandură, vă rog. Sunt valuri astăzi, este periculos!
Alessia – Păi nu am fost până la geamandură, ci dincolo de ea.
Salvamar – Cu atât mai rău. Eu nu glumesc, sunt aici să-mi fac treaba și nu am chef de morți astăzi. Faceți ce vreți cu viața dumneavoastră, dar nu pe programul meu.
Alessia – Am înțeles, să trăiți. Colegul când vine? Pe programul lui am voie?
Salvamarul se încruntă, ca formă de răspuns. Ea îi întoarce un zâmbet copilăros, complice. Mijește ochii către ea, în semn de amenințare, fără să trădeze nici măcar o grimasă care să-l îndulcească puțin, care să-i răspundă, la umor, măcar cu un strop de umor. Se întoarce, înaintând către stația lui, mârâind printre dinți:
Salvamar – Să nu vă mai văd dincolo de geamandură!
            Alessia – S-o crezi tu!
            Amuzată de tonul lui ostil, aruncă prosopul și aleargă către mare, simțind ca o eliberare valurile, vântul dispersând zăpușeala împuțită și putrefactă de alge și scoici. Piciorul îi alunecă în argilă, trezindu-se brusc fără pământ sub picioare, trasă în jos de un curent rece, flămând, ca o descătușare diabolică pregătită să o devoreze fără nicio ezitare. Se luptă pentru aer, agitându-și brațele subțiri, vrând să plângă de teamă, de groază, simțindu-și gâtul blocat într-un sunet mut, un gâlgâit indescifrabil. În minte îi vine Darina îmbrăcătă în rochița ei albă, salutând-o din culise cu pălăria ușor trasă peste ochi. Ce surpriză, câtă bucurie a trăit atunci, cât de multă încărcătură a avut acel schimb de priviri, acea întrevedere între mamă și fiică.  A știut, încă de atunci a știut și a iertat-o pentru abandon. Era fascinantă, cuprinsă de prea mult mister, de prea multă tristețe pentru a nu-i ierta orice. Așa credea atunci însă, atunci când a aflat, nu i-a putut ierta depravarea iar viața i-a devenit o luptă continuă împotriva ei, un manifest al faptului că ea va fi altfel.
Își simte trupul din ce în ce mai ușor, alunecând în halucinații întunecate și pline de regret. Ar fi putut să o ierte, ar fi putut să le iubească pe amândouă… Chipurile bărbaților pe care i-a învățat să iubească i se desfășoară prin fața ochilor, ca un film vechi. A vrut să lase ceva în urmă, a vrut să-i învețe să simtă, a vrut să sufere, să le fie dor. A vrut să se asigure că, măcar unul dintre ei, va rămâne cu suferința și dorul, că va conta pentru cineva.
Deschide ochii urmărind luminile și umbrele îndepărtate, întinzându-se după ea ca o ceată de arhangheli, cuprinzând-o de mijloc, ridicând-o spre cer, spre o lumină pe cât de puternică, pe atât de caldă, odihnitoare. Nu ar fi vrut să se sfârșească acum, nu așa. Încă mai avea de cunoscut multe, de câștigat un campionat, de învățat să iubească… lucruri pentru care oricum nu ar mai fi fost timp. În sfârșit se simte ușoară, abandonându-se resemnată, mai pregătită ca niciodată, agățată de gâtul lui Atlas, alergând pentru ultima oară pe spatele lui puternic, câștigând, de data aceasta, campionatul.
Nu știa că în apă există aer, un aer atât de cald care îi dezmiardă buzele, plămânii, ca un sărut puternic, intens, dulce, plâns, ca un strigăt disperat, nepregătit să o piardă. Înfruntase durerile atât de atroce, le sfidase cu un cinism înverșunat, strunindu-și pornirile de disperare, sufocându-le cu nopți dedicate altora, sperând că vreodată, vreunul dintre cei care au iubit-o, îi va păstra o amintire vie. Iar acum toate, fiecare chip, fiecare îmbrățisare, fiecare noapte, fiecare durere, fiecare zâmbet, nu au rămas decât niște umbre palide, bolnave, coborând spre adâncuri, încercând să o atingă, să o tragă după ele, lipsite de vlagă și importanță.
Suspină, simțindu-și brusc fața cum arde, pălmuită de razele puternice. Dintr-o dată amintirile se ridică odată cu ea, bulucindu-se, luându-i-o înainte zgomotos, prăvălindu-se unele peste altele într-o debandadă năucitoare, lovind-o, scuturând-o zdravăn, sufocând-o cu aer.
Deschide ochii speriată, zbătându-se, inspirând înspăimântată, alungând-și himerele. Aplecat peste ea, chipul vlăguit al salvamarului o privește consternat, transfigurat de spaimă. În spatele lui deslușește, ca prin ceață, alte chipuri înmărmurite de groază.
Închide ochii plângând ca un copil, întinzând brațele spre el, îngrozită, recunoscătoare, având nevoie de nimic mai mult decât un strop de grijă, de confirmare, de dragoste.
Alessia – Nu puteai fi mai puțin dobitoc?
Salvamarul o strânge puternic la piept, respirând obosit, mângâindu-i părul din inerție. Rămâne cu ea la piept sub aplauzele puternice ale mulțimii din jur.
Salvamar – Ți-aș recomanda să-ți închizi gura aia veninoasă și să-mi mulțumești.
Îl simte moale, încă tremurând în timp ce o apasă în continuare de pieptul lui, mai degrabă din inerția faptului că îi mai trebuie câteva momente să-și revină. O doare presiunea, însă își sprijină capul de gâtul lui rece, capitulând moale, bucurându-se de moment. Pentru o clipă a crezut că, poate, ar fi fost mai bine să se sfârșească acolo, în apă, să-și abandoneze grijile pe fundul oceanului. Acum este altceva.
Alessia – Mulțumesc!
Zâmbește stânjenită, prea devorată de extenuare pentru a-și duce sarcasmul până la sfârșit. O respinge ușor, eliberându-se din strânsoarea sufocantă. Își întoarce privirea de jur împrejur, căutându-l pe salvamar, însă mulțimea de gură-cască pare să-l fi înghițit. Nu a mai rămas decât urma din nisip, uscându-se sub dansul prăfuit al vântului.