Încă nu am un fir al acțiunii, ideea nu stă într-o poveste “palpitantă”, o poveste cu eroi ci, prin cuvinte, printr-o expunere destul de personală în fața căreia unii ar putea râde, alții ar putea da ochii peste cap cu dezgust, alții pur și simplu, mânați de curiozitate sau dorință de a înțelege faptul că sunt eroii propriei lor  vieți, să-i acorde o șansă, să-și acorde o șansă pentru a înțelege faptul că nu există greșeală, nu există păcat, există experiențe care ne fac oamenii de astăzi, care ne pun piedici în a trăi sau care, din contră, ne învață să trăim.. totul ține de alegere.

            Am încercat să scriu și aseară însă, prea obosită fiind după serviciu, am renunțat. Astăzi m-am gândit că, din nou, voi renunța ca de fiecare dată când am început inițiativa asta dacă nu reușesc să-mi dau și eu, la rândul meu, o șansă. Provocarea este și pentru mine, în egală măsură. Ceea ce vreau să stârnesc în fiecare dintre cei care vor alege să lectureze paginile astea, vreau în realitate să stârnesc și în mine. Nu pot face o lume mai bună, nu am pretenția de a fi un exemplu, nu pot spune că am suferit la fel de mult ca alții, nici pe departe, așa cum nici acei ”alții” nu pot spune că au suferit la fel de mult raportat la alți ”ALȚII”, însă nici nu mă pot descalifica în fața vieții și refuz să accept resemnat ofensele unor oameni care nu văd mai departe de cluburi, bani, o normalitate relativă regăsită într-o fericire stearpă, în relații de conveniență la care mulți se întorc ”acasă” și se aruncă direct sub duș, fără a avea măcar curajul să-și privească partenerul în ochi, cu demnitate, omul care poate le-a oferit copii sau o promisiune pe viață, în speranța că vor reuși să-și spele viața paralelă care îi macină sau care, din contră, a distrus oricum orice urmă de conștiință..

            Nu știu nici eu încă ce va ieși și dacă mă voi împotmoli sau poate pur și simplu voi renunța la tot însă, momentan, din mesajele primite am observat faptul că am reușit ceea ce am vrut, am ridicat un semn de întrebare în cei care au avut răbdare să citească.

            Răspunsul de mai sus l-am dat astăzi unui om care a dat o șansă, un om care mi-a scris “Mulțumesc pentru lecția de curaj!”.. Am primit multe mesaje frumoase însă mesajul ăsta l-am primit undeva la 4 dimineața și am avut un nod în gât: Eu îți mulțumesc pentru încredere !

            După 2 ani jumătate, am întâlnit un alt om minunat.. dar acum nu despre el va fi vorba.. ci despre alți doi ani jumătate..

            Doi ani jumătate apăsători, o perioadă de lacrimi, de refacere, de disperare, de încercare de regăsire, de pustiu.. dar care veneau în realitate să spele tot urâtul care se infiltrase puternic în mine, însă eu nu aveam de unde să știu lucrul ăsta la momentul respectiv.. un urât care se infiltrase cu ceva timp înainte de decizia anulării nunții. Eram mult prea implicată emoțional în nedefinitul care îmi trasa granițele ființei cu nerușinare, îmi contura fiecare clipă, viața socială, familială, personală, profesională.. îmi contura existența și-mi înăsprea trăsăturile. În momentul în care ți-ai pierdut zâmbetul, copilul din tine, spiritul.. ești ca și mort.. un mort viu, însă în realitate aste este o opțiune, o realitate la care te supui și în care te împiedici din incapacitatea de a vedea în ea o oportunitate de evoluție. A ști să-ți accepți momentul, bucuria, suferința nu cu resemnare sau cu îndreptățire, ci cu demnitate, curaj și a ști să-i dai un sens este primul pas spre a-ți găsi și tu un sens, un “de ce” al tău care să-ți justifice existența. De multe ori mă întreb unde a devenit totul atât de urât, când s-a infiltrat mizeria aia în viața mea.. familia îmi era sănătoasă, eu eram sănătoasă, bursieră, cu o relație la care eu am renunțat, într-o oarecare aparență, de bunăvoie.. Probabil eram prea sufocată de perfecțiune sau mult prea corporatisto-”compliant”. ”Ce relație perfecta ai! Tu pur și simplu ai o viață perfecta!”. Ei bine, dacă nu am fost deocheată, înseamnă că orice arată perfect din exterior suportă aparența unui măr cumpărat din supermarket.. ține-l 5 luni si va arăta intact, mânâncă-l și vei face indigestie.

            Încercând să găsesc sursa mirosului urât din viața mea, nu făceam decât să găsesc vinovați fără a fi în stare să găsesc și o soluție. Probabil din cauză că eram ”în aceeași încapere” cu mirosul. Ulterior, detașându-ma și privind retrospectiv, am înțeles faptul că religia este sortită eșecului atunci când pune botniță, și este atât de minunată când nu mai vezi nicio speranță. La fel ca educația, școala, tot maldărul de instituții care sunt niște călăi de suflete, de autenticitate, de aripi..

            Nu cred în instituții însă cred în conceptele frumoase pe care și-au construit fundamentul, ulterior ridicând palate din aur fals și distrugând scânteia care le-a dat viață. Și totuși, având toate motivele să încetez să mai cred, am început să îmbrățișez credința cu mai multă tărie, însă am redefinit-o în termenii mei. Spun ”credința” pentru că eu nu simt credința ca fiind sinonimul religiei.. le-aș pune mai degrabă în raport de antonimie.

            După prima noapte alături de primul meu prieten, un om care a insistat și a așteptat o gălăgie de timp, tradusă în termeni de luni de zile, eu nefiind deloc la o vârstă adolescentină însă complet închisă între granițele preconcepțiilor de oraș mic și suflu religios, conform căruia trupul “pângărit” își condamnă sufletul la flăcările Iadului, m-au cotropit mustrările de conștiință garnisite și cu o noapte de eșec total. Cel mai bun medic de suflete este preotul, nu-i așa? Astfel încât am mers fuguța să-i povestesc nelegiurea, să-mi cer sancțiunea.. Și am primit ce am cerut. A fost prima și ultima mea spovedanie, iar daca o noapte nereușită nu a fost suficientă, cu siguranță deficitul a fost completat vehement de vorbele ”de duh” primite în incinta unei instituții care, nu-i așa (?), iartă..

            Cât de grav poate distruge biserica, prin constrângeri, lucruri atât de frumoase în om, ce zgardă poate pune libertății, dreptului de a simți, de a trăi, de a iubi, câte confuzii poate genera și cât de puternic poate alimenta nesiguranța. Am ajuns la concluzia că, pentru biserică, încă mai vine barza.. femeia este doar un incubator iar bărbatul.. ei,  bine.. să nu creadă că este mai presus.. loc la cazanul cu smoală este pentru toată lumea, drepturile ne sunt împărțite în mod egal. Așadar, v-aș recomanda să începeți să vă jucați de-a doctorii fantezist, oniric, singuri în baie.. pentru că aici, la noi, vine barza.

            Nu vreau să lovesc în religie, are și ea importanța ei și instituția bisericii, religia, poate fi ultimul resort în căutarea unei speranțe, poate salva vieți rătăcite care nu mai văd nicio speranță. Este minunat să poți crede în ceva mai presus de tine care să-ți confere forță. Însă, din nou, în termenii mei asta se traduce prin credință. Credința nu alege, nu spune că este perfectă, că deține adevărul absolut.. credința salvează și atât. Religia se luptă pentru impunerea adevărului absolut, și culmea este că fiecare religie are adevărul ei la fel de absolut.. atât de multe religii, implicit adevăruri ambițioase, încât declanșează războaie prin care nu salvează oameni, ci îi extermină.. atât de bine structurată încât pe fiecare scară, cu cât se avansează în ”sfințenie”, cu atât se urcă mai mult spre cer și se primesc mai mulți bani. Mă voi opri aici pentru că nu vreau să lovesc în religie. Fratele meu este preot și, deși se zbate la limita subzistenței, a ales asta pentru oameni. Și nu este singurul.. mai există excepții însă nu le veți regăsi purtând epoleți religioși pe umăr. În plus, mă voi opri aici datorită faptului că, pentru unii oameni, religia nu se separă de credință și nu am dreptul să ating Ceva-ul din ei care îi face mai buni. În final, susțin credința.. dar fiecare o poate denumi cum vrea.. religie, o vacă, Allah, politeism, moksha, energie.. important este să creadă în ceva care îi face mai buni. Și mai bine ateu care oferă un măr unui copil, fără speranță de mântuire, decât un adept convins al bisericii care se joacă fățarnic de-a generozitatea.. cine are dreptul să judece și să măsoare gradul de religiozitate?

            Nu am avut niciodată un jurnal, nici nu știu cum se scrie și este atât de greu să sap în trecut, în amintiri îngropate cu tot ce au ele mai urât.. și mai frumos, deopotrivă. Ore, zile de meditație, de frecat în creier cu radiera neacceptării, a negării, a dorinței de normalitate, de ieșit “ca fetele” la Mc, de povestit, de râs de “prostul cu care am ieșit aseară” sau “ce minunat a fost ăl’  de astă noapte”.. Din cauză că nu mi-a plăcut niciodată să povestesc lucruri de genul ăsta și nici după cluburi nu eram înnebunită, pe lângă faptul că nu aveam nici bani de cluburi de fițe, nici timp, nici energie și nici nu mă regăseam, trecerea mea prin grupurile respective avea o finalitate destul de accelerată; fie nu mai eram invitată la un moment dat, fie mă retrăgeam singură pentru că nu simțeam că-mi aduce niciun plus valoare, ma epuizau eforturile de a încerca să fiu la fel, să mă fac plăcută, mă plictiseau discuțiile despre shopping iar poșetele, dacă nu aveau 4 pini metalici dedesubt (pentru mine definiția calității unei poșete, la vremea aceea).. mi se păreau toate la fel, ieftine și anoste. Nici astăzi nu sunt mare fan poșete..

            Și totuși, dorința de normalitate.. În ce se măsoară normalitatea? În procent de majoritate..

           O relație în timpul căreia mi-am dat la o parte grupul de fete în care cu greu m-am integrat, colegii de facultate, pentru el și pentru prietenii lui. Nu mi-a cerut niciodată asta, chiar din contră, însă e un proces oarecum normal, care nu se întâmplă voit sau conștient, ci se întâmplă și atât.

            Ne-am despărțit, voi ajunge și la povestea asta de care nu sunt mândră dar mă bucur enorm că am decis așa, altfel ne-am fi condamnat la nefericire, poate vreun divorț și copii crescuți fără cei 2 părinți.. nu era momentul nostru, nu era căsătoria noastră iar angoasa, oricât simțeam că mă iubește, simțeam că îl consumă și pe el.. pur și simplu nu era momentul nostru, nu atunci.

            Ne-am despărțit, moment în care am rămas singură, total singură.. familia nu reușea să-mi înțeleagă decizia, eu nu reușeam să-mi înțeleg decizia, să înțeleg ce se întâmplă, parcă îl iubeam, cum de am clacat și de unde curajul de a proceda așa, de unde frica, fuga, dispariția mea bruscă atât fizic, față de el.. psihic, față de mine. Fără prieteni, fără familie, singură! M-am refugiat între cărți, traduceri pentru Google și mi-am găsit un job la Antena, respectiv 9595, știți voi.. psihologul Cristian Andrei. Viața are un simț al umorului desăvârșit..

            Aveam 2 săptămâni să-mi demonstrez talentul, după care aveam să semnăm contractul. Un telefon, niște ziare, un calculator la dispoziție pentru a putea scormoni printre cazuri demne de știrile de la ora 5.. și în prima săptămână am venit la interval cu 2 cazuri; o fetiță violată cu aproximativ 2 zile în urmă de câțiva golani, într-o discotecă dintr-un cătun unde telefon aveau doar la dispensarul satului, altă fetiță violată cu un an în urmă, viol care i-a adus și un copil. Ambele fetițe în vârstă de 13 ani.. Minunat, aplauze! Întreb timid cum îi aducem în emisiune.. ”Ei, cum.. zi-le și tu că le asigurăm cazare, transport, terapie cu dl. doctor.. te descurci tu. Tu o să te ocupi de A-uri (persoana care ”apelează” la emisiune) și doamne de acolo de B-uri (în cazul de față, violatorii). ” Nu am înțeles foarte clar ce înseamnă A-urile si B-urile decât atunci când a trebuit să mint la spital pentru a externa fetița violată cu 2 zile în urmă și să o aduc cu trenul la București, cu leziuni interne, să o cazez la un hotel mizer, de o stea, amplasat lângă Gara de Nord, undeva în jurul orei 12 noaptea. A 2-a zi le-am cumpărat câte o ciocolată.. mi s-a topit ciocolată de câtă furie mocnea în mine când am văzut cum se numesc cazurile mele, sau cel puțin cum vorbeau despre ele: ”Violata 1” si, previzibil deja, ”Violata 2”. În loc de ciocolată, m-am trezit în spatele redacției, cu un cameraman, fetița și părinții reconstituind cazul. Fetița minoră, filmată din spate.. trebuia să se îndrepte tristă către părinții triști care o așteptau și o îmbrățișau.. sau ceva de genul, sincer refuz să-mi amintesc și am șters deja din memorie mare parte din amintirea asta. Îi umfla pe toți râsul, nu reușeam să înțeleg cum este posibil.. ulterior am înțeles tracul de camera care-ți pune o perdea pe creier și nu mai raționezi, te blochezi acolo. Oameni simpli, aduși dintr-o viață de sat, confruntați cu o trauma, aduși în capitală și transformați în ”vedete”.. intuiesc că asta se întâmpla în mintea lor și erau transpuși într-o altă lume, complet deconectată de realitatea care se desfășura acolo. ”Scrie cazul în 10 rânduri, chiar mai puțin.. dl. doctor citește rezumatul ăsta înainte de emisiune, n-are timp de texte.. restul află el pe parcurs”.

            Fetița, în emisiune, filmată cu spatele.. brusc intră violatorul.. unul dintre ei, singurul judecat în stare de libertate. Nu știa că va ateriza în emisiune, așadar șocul a fost atât pentru el cât și pentru fetiță.. intuiesc că asta s-a vrut. Se pare că doamna cu B-urile, la vitamine mă refer, evident.. și-a făcut treaba impecabil. Cei doi puși față în față, ea a muțit timp de 5 minute, după care s-a comportat ca o fiară. Nu știu de unde a apărut dualitatea din ea însă nu a mai existat niciun trac.. Final de emisiune, s-au filmat vreo 3 emisiuni pe acest caz, i-am trimis la tren cu.. ce aveau să se descurce, cu leziuni, cu tot.. așa erau indicațiile.. nu te abați.

            Am refuzat să semnez contractul. Am plecat acasă, m-am înecat în lacrimi, m-am simțit de ultimă speță, nu am fost om timp de 2 zile și am decis să fiu mândră de mine pentru că am dat cu piciorul unei cariere ”promițătoare” în televiziune, o lume de oameni morți sufletește.

            Partea minunată în povestea asta este că nu știu dacă doar redactorașii ăia cu care am avut contact direct sunt așa, sau toți.. Vreau să cred că nu toți.. Cu dl. doctor nu am schimbat decât o propoziție dincolo de salut, i-am dat foaia și eram gâtuită de emoție față de el, mustrări de conștiință față de fetițe, zăpăcită total de toate camerele de acolo, de studio. Mai cochetasem cu așa ceva cât am prezentat ceva știri prin orașul meu.. dar e incomparabil.. eram complet pierdută.

            Printre psihologii din emisiune era o doamnă minunată, o femeie care ne-a îndrăgit mult atât pe mine, cât și pe fostul meu prieten. Ce-i drept, el se ocupa de site-ul cabinetului personal.. dar eu nu mă ocupam de nimic, așa că ar fi greșit să mă agăț de ideea de interes și să resping calitatea umană autentică. Ne-am despărțit, a ținut legătura cu amândoi iar pe mine m-a ajutat enorm, de cele mai multe ori fără să știu sau să cer. La un moment dat a spus un lucru care mi-a rămas tatuat în minte.. ”Știi, dacă stau să mă gândesc, noi suntem plătiți oarecum degeaba.. jucăm doar rolul unui prieten, al unui membru al familiei cu care pacientul poate discuta.. până la urmă important este să discute, să refuleze. Noi doar trasăm direcția, îl învățăm să gândească.”. Bine, cuvintele astea mai mult sau mai puțin.. dar pe aici era ideea principală. Nu e minunat să întâlnești un om care practică o meserie din suflet și nu se scaldă în grandomanie? Am observant că obișnuia să facă și ședințe gratuite și, din varii discuții, am aflat și de ce se făcuse psiholog. Nu ar fi corect față de ea să împărtășesc, nu este povestea mea, însă ce am constatat cunoscând oameni care fie au absolvit facultate de profil, fie chiar profesează în domeniu, este faptul că un psiholog alege calea asta în primul rând pentru a găsi răspuns problemelor lui, în primul rând pentru că are de rezolvat o problemă cu el însuși..

            Nu aveam eu bani de plătit terapii plus ca preconcepțiile, bată-le vina.. Însă suportul ei a existat mai degrabă în calitate de prietenă. Mi-a spus atât: ”Scrie!”

            Am început să scriu și era incredibil în ce nuanțe de gri și negru ieșea totul. Scriam, rupeam, făceam pauză.. o luam de la capăt. Până când nu am mai scris. Deloc!

            Am asociat perioada de succes cu pedeapsa pe care o trăiam atunci. Nu știu cât succes a fost acolo însă, la mintea mea de adolescent, eu așa înțelegeam momentul.. premii naționale, cumva favorizată în școală, destul de cunoscută și chiar curtată.. oi fi fost și frumușică pentru că deh, bogată nu eram sigur ci dintr-o familie normală, frumoasă, care făcea eforturi considerabile să nu resimțim lipsuri. Cum perioada ”de succes” se datora, în primul rând, scrisului și a venit cu o oarecare aroganță de ombilic în univers.. am intrat într-o sferă superstițioasă și am eliminat ceea ce mi-a atras nenorocul. Am refuzat cu încăpățânare să-mi mai exersez ”condeiul” și voiam mediocritatea care să-mi aducă linștea și să ma absolve de ”pedeapsă”.

            Dupa 12 ani, am înțeles și eu ce a vrut să spună prietena mea, psihologul despre care vă vorbeam mai devreme. Vreau să-i spun prietena mea pentru că așa am simțit-o și pentru că, în câteva rânduri, mă chema de la facultate să trec pe la ea, la cabinet, la o cafea.. Însă întotdeauna m-am simțit cumva inferioară ei, vulnerabilă, știam că este în relații bune și cu fostul prieten, așadar îmi era imposibil să leg o prietenie veritabilă.. plus că nu știam granița ei de medic sau prietenie.. E ca la actori, nu știi pe ce te poți baza. Însă m-a învățat niște lucruri foarte frumoase, a plantat ideea.. ulterior am început eu să citesc despre asta și iată că, după 12 ani, scriu din nou și abia acum, privind în urmă și amintindu-mi și de ea, pot spune că înțeleg multe dintre vorbele ei, acțiunile ei cărora atunci nu le vedeam decât inutilitatea însă eram topită după energia ei umană. Dacă așa era si ”dl. doctor”, atunci îl desprind total de contextul nenorocit și murdar de media, însă de ce accepta doar 10 rânduri, el știa cum aduceam noi oamenii ăia, unde îi cazam, cum se profita de ei ca de niște cobai care erau exploatați pentru rating?

            Cum fiecare experiență, în ciuda aparenței de coincidență, lipsă de logică, fatalitate, vine în realitate cu o lecție, astăzi spun cu toată convingerea faptul că nu este necesar să arunci cu banii la psiholog decât când chiar ai nevoie de un imbold, de o ușoară direcție.. însă forța este în fiecare dintre noi. Este absolut incredibil cât de multe resurse avem să depășim orice! Însă din nou, totul ține de dorință, de atitudine, de alegere..

            Alege să faci bine ceea ce știi să faci cel mai bine. Nu știi ce știi să faci cel mai bine, ridică-ți confunzia la grad de artă productivă și descoperă ce știi să faci cel mai bine iar asta va fi cea mai reușită terapie în a afla cine ești, în a ajunge la un stadiu de cunoaștere și autocontrol care să-ți permită chiar să jonglezi între cine ești și ce vor ceilalți să fii fără a-ți pierde identitatea, fără a-ți genera o frustrare în încercarea de căutare a sensului, a scopului tău.. Căutarea nu trebuie să reprezinte o frustrare, ci un traseu care trebuie trăit, simțit, respirat.. asemenea unui traseu pe munte, un Everest al tău în care înveți să ajungi la fiecare tabără, poposești o perioadă, îți obișnuiești corpul, plămânii astfel încât să nu fii ucis de inconștiență. Dacă trișezi cu tine și vrei să iei elicopterul până la tabară la care poate ajunge, pornind ulterior de acolo, te păcălești în primul rând pe tine, omiți etapele cele mai importante care te duc spre frustrarea faptului că nu poți atinge reușita și vei ”muri” pe traseu.. te vei zbate între lipsa de răbdare cu tine însuți și eșecul constant pe care îl generează.

            Și nu permite nimănui să-ți spună ce poți și ce nu poți să faci!

            Fii alpinistul vieții tale! Ești nesigur, lasă psihologul să fie șerpașul de care te debarasezi pentru că ai avansat prea mult și știi ce ai de făcut. Fii alpinistul vieții tale!

            Așadar, 2 ani în care m-am transformat, m-am inhibat, am făcut cursuri de perfecționare și am devenit olimpică în interacțiuni sociale defectuoase optând în final să trag oblonul și să mă retrag în mine..

            NB: Părinții, deși într-un mod neașteptat nu mi-au spus ”Șterge tot, păstrează pentru tine!”, m-au rugat să pun între ghilimele titlul.. Le-am explicat faptul că oamenii vizață sunt oameni cu un coeficient de inteligență suficient de ridicat încât să înțeleagă sarcasmul, fără a fi necesare artificiile aferente. De asemenea, mulți oameni suportă judecăți de valoare emise gratuit de câtre alții care nu au niciun drept investit nici social, nici divin.. iar ei cu siguranță nu folosesc ghilimele, ci tertipuri mult mai josnice.. și tocmai acolo vreau să ating, în impactul pe care il au astfel de acțiuni, în modul în care distrug, inhibă autenticitatea și închid dreptul de a fi TU, în forma ta autentică! Îmi sunt dragi, le înțeleg grija, am pus ghilimele.. însă asta sunt aproape convinsă că nu mă va pune la niciun adăpost de negativitate și critică plictisită, implicit plictisitoare.