Floarea din cer

Trezeşte-te, e dimineaţa noastră, pe masă te-aşteaptă din nou două ceşti,
Ninsoarea se-opreşte la noi, la fereastră, te strigă uşor şi-ţi şopteşte poveşti,
I-am spus să-ţi coboare uşor şi pe tâmple, cu grijă s-atingă tot ce eu am atins,
Să pot să respect tot ce-am vrut să se-ntâmple, bătrâni să ne fim cum tot eu ţi-am promis.

Spre tine mă-ndrept chiar şi-aşa, fără umbră, cât de-absurd poate fi să-ţi doreşti doar atât,
În cărbuni mi-aş picta-o cum e ea, neagră, sumbră, să m-aducă acasă, să mă simţi cât de cât,
Să zâmbeşti când îţi mângâi cuta plină de zâmbet, când îţi spun “Te iubesc!” fără niciun motiv,
Să mă simţi iar în braţe prin cămaşa de noapte, prin mătasea-i albastră să-ţi fiu viu sedativ.

Ţi-am lăsat nişte fulgi peste brazii de-afară, sub cel mic vei găsi şi o floare albastră,
Hai şi-mi pune-n cafea ciocolată amară iar prin fum de ţigară să serbăm ziua noastră,
Doi nebuni, un poem şi o zi de Craciun, adu floarea în casă, e-ntărită de ger,
Ţi-am lăsat şi pe pat o cămaşă de noapte, e albastră mătasea ca şi floarea din cer.