„Forma norilor” (fragment, vol. III se scrie) – Trilogia „Adevăr sau Provocare” – vol. I și II în librării)

              S-a îndrăgostit, cel puțin așa a crezut în mintea ei de copilă, iar bărbatul de care s-a îndrăgostit a aruncat-o ca pe un gunoi, fără nicio milă, atunci când avea mai multă nevoie de înțelegerea lui, de blândețea lui, de îmbrățișarea lui, de el. A lăsat-o însărcinată și s-a transformat în cel mai urât vis pe care îl poate avea o femeie; a abandonat-o emoțional.

              Mie nu-mi cere să fiu romantic, eu nu sunt romantic, eu am bani. Tu să fii cuminte și ascultătoare cu mine și n-o să-ți lipsească nimic, auzi? Doar să nu-mi ceri afecțiune.

              Imaginea lui spunând cuvintele astea îi provoacă greață și furie. A realizat abia prea târziu că, pentru el, ea nu era altceva decât un bun cumpărat cu atenții, un incubator pentru un plan următor pe care îl avea el de îndeplinit în viața lui mizeră. Dezamăgirea, revolta, plânsul zilnic au intoxicat-o până în punctul în care a pierdut sarcina. A lăsat-o la bariera drumului spre casă, cu un copil mort în pântec, și a plecat fără să mai privească vreodată înapoi. Urmărind totul cu ochii larg deschiși, fără să clipească, ca pe un film redeșteptat de halucinații, îi vine să urle: Căpitane, oamenii ăștia sunt răi! Alții, cei ca fiul tău, poate ca mine, sunt oameni care pur și simplu își duc tristețea în tăcere. Sunt oameni care devin buni, înțelegând suferința.
              Deși cuvintele o sufocă, deși l-ar lua în brațe pe acest om scorțos doar în aparență, înghite în sec și tace. Se scutură oripilată de această amintire pe care era convinsă că a șters-o cu viteza ștergătoarelor de parbriz, atunci când soluția este aruncată cu presiune… dar se pare că găinațul, ca întotdeauna, rămâne.
La două zile după ce a lepădat-o ca pe o clocitoare defectă, sarcina i-a fost aproape fatală, copilul refuzând să-i abandoneze trupul fără să o ia cu el. Sunetul ambulanței îi răsună în urechi ca vacarmul făcut de un maldăr de sticle sparte, încordându-se, crispându-se cu groază. Se pare că nu doar ei i se întâmplau lucruri, ci fiecare are istoria lui, fiecare își duce crucea. Aparent, expresia asta traduce un singur lucru: oamenii pur și simplu nu sunt construiți să fie fericiți.